Andreea Palasescu despre existenţă

Suferinţa reprimată şi alimentată constant de conflicte interioare, constituie sursa celor mai mari dependenţe afective. În definitiv orice formă de viciu otrăvitor survine subtil, infiltrându-se în adâncul unui suflet copleşit de singurătate şi în oglinda unei raţiuni aflate în căutarea echilibrului pierdut. Oamenii se regăsesc pe sine, la limita existenţei, orbi şi flămânzi de afecţiune după un picaj neîntrerup în hăul singurătăţii. Unii se recunosc în cioburi şi alţii se rătăcesc căutându-se neîntrerup. Doar câteodată un zâmbet îi ridică, îndrumându-i hotărât spre un vis nou. Până la urmă, nu contează cât de aprige sunt încercările, important este să ne ridicăm încrezători şi să mergem mai departe!

Andreea Palasescu (19 august 2017)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O să reuşim împreună cumva. Într-un sens neînţeles, interpretabil. Nu ştiam încă de unde voi începe să-mi culeg iţele viselor desprinse molcom, într-o senină mângâiere de răsărit. Timpul muşcase din ele cu lăcomie, lăsându-ne esenţa să curgă tainic în amarul vremii. Fără cuvinte blânde şi pregătire în prealabil s-au dezlipit de cer luminile fade, dezbrăcându-ne rapid de aparenţă şi necunoscut. Mi-am acoperit goliciunea regretelor cu haina ta moale si te-am îmbrăţişat. Din toată puterea existenţei mele şubrede, cumva istovită de vâltoarea aceasta violentă. Ştiu că înţelegeai. Poate nu pe deplin, însă destul cât să-mi doresc oglindirea în inima ta pentru o fărâmă de veşnicie. Cât să te caut şi să te am.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În liniştea gândurilor, stingher, mi-am făcut adăpot în sufletul tău. De acolo strâns îmbrăţişaţi, la umbra visurilor firave, glas de toamnă curge ritmic peste şoaptele nerostite. Ultima picătură de fericire şi plec fără să privesc înapoi. Îti promit. Dar vreau cu toată puterea să gust clipa asta febrilă şi-apoi flămândă de veşnicie să-ţi agăt umbra vie de un asfinţit leneş. Nu există pic de efemer dacă iubim. Şi asta e de simţit pe îndelete, lasciv, tandru şi în contraste. Cu izbucniri care nasc şi sfâşie, rănesc dar fără discuţie vindecă toate neputinţele. Şi eu cumva inexplicabil, imposibil de rostit în cuvinte goale te simt în aglomeraţie de agonii şi extaz, pe margini de văzhuh albastru şi-ntotdeauna sub gene de timp năvalnic.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul stagnase împotmolindu-mă în amalgamul trăirilor copleşitoare. Şi dintr-o dată îmi era viaţă plină de esenţă tare şi suflet întreg dăruit lumii fără regrete şi reţineri justificate. Îmi era agonie şi dor nesfârşit, îngropat în lutul moale şi rece, urlet care sfărâma zidul depărtărilor lăsându-mă goală şi pustie în pribegia gândurilor. Cum să-şi trăiască inima curajoasă atât de sigur şi asumat existenţa? Cum să înveţe să zboare din nou pe un cer senin, cu o aripă frântă a căror stinghii de aur şi chip de stele se prinseseră de şoapta unui asfinţit palid? Cum să-şi găsească omul esenţa când viaţa îi face orfan de rădăcinile sale? Apoi îl dăruieşte clipelor viu şi aproape întreg, mustrându-l pentru frici şi neajunsuri închipuite.

Andreea Palasescu (1 mai 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul stagnase împotmolindu-mă în amalgamul trăirilor copleşitoare. Şi dintr-o dată îmi era viaţă plină de esenţă tare şi suflet întreg dăruit lumii fără regrete şi reţineri justificate. Îmi era agonie şi dor nesfârşit, îngropat în lutul moale şi rece, urlet care sfărâma zidul depărtărilor lăsându-mă goală şi pustie în pribegia gândurilor. Cum să-şi trăiască inima curajoasă atât de sigur şi asumat existenţa? Cum să înveţe să zboare din nou pe un cer senin, cu o aripă frântă a căror stinghii de aur şi chip de stele se prinseseră de şoapta unui asfinţit palid? Cum să-şi găsească omul esenţa când viaţa îi face orfan de rădăcinile sale? Apoi îl dăruieşte clipelor viu şi aproape întreg, mustrându-l pentru frici şi neajunsuri închipuite.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i drept oare să fiu sigură ca stai la pândă, similar cu străinii ursuzi ca să furi avantaje, clipe şi veşnicii închipuite? Nu-i drept să cred, strigând în liniştea raţiunilor că eşti un biet profitor? Fac ce vreau! Dă-mă înapoi cursului firesc, încrederilor oarbe, cu inocenţa lor pe alocuri hilara, iubirii de oameni. Sunt furioasă pentru zbuciumul nefiresc pentru încrederea pierdută la o margine de apus. Există la alţii ceva ce la tine a lipsit cu desăvârşire?
Ce gust amar... n-am fost in stare de nimic, însă tot nu-i nimic, mi-aş zice. Numai să te uit odată, să mă vindec de urmele paşilor tăi care răscolesc doar când visez şi ma trezesc din mine buimacă. Pleacă, rogu-te! Sunt dispusă chiar să fiu răspunzătoate de tot şi toate fără nici un regret. Numai să nu te mai vadă inima, plimbându-te nonşalant prin gândurile mele...(

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apusul acela de iulie melancolic şi blând l-am privit amândoi îmbrăţişaţi. Cald, fără cuvinte aspre, nepotrivite, înlesnind în linistea unei bătăi de inimă flămândă, tot zbuciumul acesta efemer, atribuit existenţei umile. Osteniţi de pribegia sufletelor stăine, regăsiţi în umbre de pas hoinar si doar câteodată profund copleşiţi de amintiri ne-am odihnit trupurile goale într-un amalgam de ispite. Ca in taină, fără inutil preludiu, clipele să ne pătrundă adâncul orgoliilor surde, respirându-ne. Mi-e poftă de fericire! Interpretată, ascunsă lasciv, impletită cu soare ştirb şi miros de albastru sărat, mestecat pe ţărm de veşnicie. Fericire în valuri înalte de extaz până dincolo de simţ tactil si expresii fără noimă. Să-mi acopăr nevoia cu mângâierile tale ferme, tăcerea cu zgomotul şoaptelor, lacunele singurătăţii cu tine pretutindeni. E prea putin?

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După abandon rămânem cu sufletul fracturat. În fragmente mici şi pe alocuri presărate cu sentimentul de vină şi stupoare. Poate n-am fost buni îndeajuns, poate n-am murit câte puţin şi n-am dat totul. Poate nu preţuim suficient şi mai rău poate nu merităm plinătatea iubirii care nu ţine cont de aparenţe şi neputinţă. Numai de cicatrici. Când oamenii pleacă cu promisiunea că într-o zi se vor întoarce se închid o vreme luminile sufletului. Ne strângem în braţe, spunem poveşti, ne sărutăm pe rând frunţile. Cântăm şi visăm printre gene pentru ultima dată sub asfinţit. Niciodată nu va mai fi azi. Am uitat să-ţi spun.
Când oamenii importanţi pleacă voit sau nevoit se curmă legături imperios necesare existenţei noastre, un pas în afara Universului comun e de ajuns ca hazardul să sisteze ironic construcţia sentimentelor noastre. Şi restul clipelor il petrecem uitându-ne cu desăvârşire, dăruind totul fără bariere, refuzând uneori asertivitatea şi glasul propriei raţiuni. Într-o abnegaţie uneori prostească strângem fărâme de bunătate şi frumos.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amalgamul acesta de gânduri firave, îmbrăţişate tainic într-un fărâmă de şoaptă, ne-a găsit alipiţi de Cer plumburiu, schiopătându-ne pe rând, molcom, păcatele nespuse. Ne spovedeam reciproc emoţiilor frânte, cu frici care pătrund în adânc de ispită, trezindu-ne efemerul la veşnicie. Şi întunericul muşca cu poftă dintr-un fascicul plăpând de lumină palidă, dezgolindu-ne cu brutalitate aparenţele. Puteam exista efectiv, fără explicaţii plauzibile, suficienţi unul, altuia, împrumutându-ne cu altruism fericirile. La fel de firesc, evitându-ne întrebările oarbe, ne-am fi topit efectiv sub intensitatea tăcerilor apuse la ţărm de amintiri. Numai o clipă imi era dragostea. Simplă şi plină de tine, scrijelită pe un portativ murdar de cerneala viselor. Era de fredonat la urechea timpului, bătrân deja de-atâtea singurătăţi nespuse. Nu mai aveam altceva. Doar un suflet geamăn, hoinărind pe vârfuri de soare nestins. Şi acolo, pe un câmp de înfrângeri şi agonii mai aveam de biruit un străin. Câteodată îl regăseam în oameni şi umbre. Şi alteori îmi semăna atât de bine încât mă gândeam dacă nu cumva mă pierdusem pe mine, aşteptându-te..

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am atât de multe gânduri de-mpărţit! Le-aş strânge într-un buchet de emoţii şi visuri proaspete. Pe urmă ceasuri întregi de existenţă intensă ne-ar îmbrăca esenţa oarbă cu pulbere de nori şi păpădie. Ţi-am dat întâlnire într-un suflet hoinar, avid de iubire. N-are graniţe şi marginea acestei lumi efemere, aglomerată de ispite se contopeşte într-o îmbrăţişare. Mi-e dor să-ţi miros viaţa curgând anevoie, plăpând şi dulce prin trupul de lut. Să-mi cânte doina binelui la margine de Cer. Să-ţi fie reazăm mâna mică în căuşul palmei îmbătrânite de ani şi dezamăgire. Într-o zi Dumnezeu a numărat inocenţa printre suspine şi rugăciune. Eram tâlhari de clipe şi fericiri. Tu ai luat crucea ta şi-a mea demn, plin de blândeţe şi mângâiere. Iubirea nepângărită de orgolii are aceea decenţă de necombătut. Şi când nu mai eşti prezent aievea, inima continuă să-ţi trăiască efectiv amintirea din suflet în suflet până la apus. Era firească trecerea aceasta din efemer la veşnicie. Te iubesc mai mult ca oricând. De când ai plecat mi-e prezent Raiul în albastru senin. Taţii nu mor. Ei se luptă cu zmei, gânduri vitrege şi agonii. Doar pentru ca povestea noastră să aibă un final fericit.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii vin şi pleacă. Ce simplă este în esenţă călătoria aceasta a viselor care aprind cu fiorul vieţii toate apusurile. File de hazard ticsite cu existenţă, trăiri şi prea multe schimbări de impact. E revoltător şi firesc. Noi ştim că mâine e dincolo de efemer şi certitudini, într-o aglomeraţie a sufletelor flămânde. Prea puţini aplaudă înainte de punct pentru că de fapt prea puţini înţeleg. Şi în definitiv, ce folos?
Mergem, alergăm printre gânduri, construim suflete la cheie. Acolo unde altii au lăsat gunoaie şi urme de fericire strivită, într-o zi vor creşte flori în colţ de surâs.
Oamenii sunt investiţii fără preţ. Răspunsul celor mai intense nevoi stă înghesuit într-o bătaie de inimă. Am încredere în tine!
Şi când greşim cu scuze sau nu, ne aducem aminte pe furiş, la adăpostul regretelor tardive cât de mult suntem datorită cuiva.
Pentru că toţi avem de fapt un "cuiva" fără renume şi recunoştinţă care ne-a definit cu grijă principiile. Tu ai avea curaj să recunoşti?
E atât de important să ne regăsim chiar şi în ipostaze fără însemnătate. Am înţeles cât de anevoios e să câştigi respectul şi să rămâi neclintit într-o lume schimonosită.
Şi cumva am înţeles cât de importanţi sunt tocmai acei oameni care au reuşit să-mi aducă lumină în suflet, tocmai când eram sigură că n-a mai rămas nimic dincolo de măşti..

Andreea Palasescu (14 noiembrie 2019)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Indiferenta...

Cum sa privesc in ochii tai, pradati de un fior ce trece?
Si cum s-ascult tacerea lor cand ma privesc atat de rece...
Cat sa pasesc in urma ta, cand tu mereu te-ndepartezi?
Si oare cum sa cred in noi, cand tu nu crezi...

Dar cum sa plang la pieptul tau cand sunt doar singura si trista
Si tu ai vrea sa sper, mereu ce nu exista
Cum sa pastrez in sinea mea atatea rani ce urme lasa
Cand tu te-afunzi in viata grea si nici nu-ti pasa...

Cat sa astept sa ma iubesti si sa tot iert greseli ce vin
Cand tu mereu te ratacesti lasandu-mi dulce chin
Si cum sa-nvat sa mai zambesc cand au ramas la tine toate
Tu ai plecat pe drumul tau... si le-ai facut uitate

Dar astazi toate sunt trecute si focul meu domol s-a stins
Cum am putut cu-atatea lacrimi sa-l tin aprins?
Si tu oftezi in sinea ta caci nu mai sunt sa te ador
Decat sa ma-njosesc din nou... mai bine mor...
De ce ma lasi in visul greu? m-ai intrebat candva in soapte

[...] Citeşte tot

poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!