Dragoş Niculescu despre suflet

Intra muros

În acest oraş, dacă nu te sprijini de zidurile amintirii
şi nu-ţi aprinzi o ţigară înseamnă că vrei doar să
treci mai departe, să începi lucrul la marele şi ultimul
poem, cel al câmpului, al liniei ferate, al spaţiilor deschise.

În acest oraş amintirea pluteşte ca un cocor uriaş, transparent,
care fâlfâie încet din aripi, tulburând muzici surde,
şi aerul din jurul aripilor devine într-un fel nisipos, auriu
şi începe să ningă luminos peste toţi aceşti deţinuţi
neputincioşi ai prezentului.

În acest oraş este voie să se plângă pe statuile avuzurilor,
căci nimeni nu întreabă nimic. De când ceaţa îngerilor
a început să se lase în suflete, nimeni nu mai întreabă
nimic, căci drumul fiecăruia trebuie răzbit acuma,
altfel ceaţa te poate închide pentru totdeauna.
Ceaţa şi trunchiurile întunecate ale copacilor...

Câteodată mergi de parcă ai vâsli. O simplă lunecare fizică,
o deplasare nesemnificativă, dar necesară. Gândul tău

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înapoi la poveste

Nu mi-e teamă să mă-nchid cu tine
într-un bloc de piatră, într-un miez de copac.
Nu mi-e teamă că ne va asupri o plictiseală eternă,
ci că va trebui să ne iubim de-a-n picioare, să tac,
şi-apoi s-adormim pe hoituri necioplite,
de eroi necunoscuţi, nenăscuţi în vreun veac.

Între două statui, zborul sărutului e de genul neutru.
Mai ales între două statui apropiate ca vârstă,
cusute pe linia inimii cu aţă de sac.
Cât am iubit libertatea ţiganilor şi boieria speciei
tivită pe os, cât am zăcut pe funduri de lac,
slugărind un imperiu al foamei,
mut ca o şenilă de templu!

Îmi închipui cum ne strângem mâna sau ne
gâtuim sufletele, în acelaşi punct, în acelaşi timp,
cu o aroganţă de picol întărit de nevoi –
şi sufletele, gâtuite, cu sfoara capului tăiată,
se-nalţă îmbrăţişate ca două mâini

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baligi uscate

Târziu, mă întorc printre baligi uscate.
La maluri de ape, pe prunduri cu ştir, mărăcini
şi pelin, şi cu tufe de gherghini.
Îmi ung sufletul cu păcură arsă –
ca unui cal liber rosătura din greabăn
a şeii.

Mă scald în fluviu şi apoi, răstignit,
filtrez soarele printre genele ude.
Mi-este cald şi mi-e bine – parc-aş sta
întins pe oala de lut a-nceputului. Mâinile
mele se joacă cu nisipul, cu pleava purtată
de vânturi; privighetorile cântă, buhaii de baltă la fel;
mi se pare că aud tractoarele alergând pe câmp purceii mistreţi
şi, deodată, minune: copilul din mine trăieşte!
Dumnezeu îmi întoarce fericirea dintâi
într-o singură boare a nămolului fecund!
Un hoţ de miei m-a furat de prea tânăr;
auzi-l, auzi-l cum trece ostrovul, în trestii –
ţipă babuşca, mătăsarii; pe jar, fuduliile

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!