Dragoş Niculescu despre viaţă

Vechiul drum al mătăsii

Ai putea să-mi fii şi mamă, şi tată, şi casap,
ai putea să mă calci în fiecare dimineaţă pe bombeu
cu roţile perechi şi descentrate cu care te deplasezi
spre serviciu, ai putea să locuieşti pe-acelaşi palier
cu mine, să ne ciocnim, pe-ntuneric, lângă ghena
de gunoi, ai putea să fii cea care îmi prinde
inima în palme ca pe un buchet de nuntă,
dacă-i avea răbdare să mai aştepţi puţin sub turnul
din Pisa până când va atinge înclinaţia necesară,
ai putea să-mi aduci tu factura de lumină
sau prognoza meteo în plic, pe-ntreaga lună vitoare,
ca să mă dezobişnuiesc să-njur străinii care nu-şi fac
decât meseria, ai putea să fii necunoscuta care
se osândeşte cu mine pe viaţă într-un lift nechemat
niciodată de nimeni, oh, şi câte şi mai câte ai mai putea fi,
toate din pricină că specia mea pe cale de dispariţie
e dependentă de tine ca de glonţul ultim, cel care nu
va fi găsit niciodată, nicicând.

Copacii cad în anonimat mai repede ca oamenii,

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Istoria scrisului

Străzile mici ne conduceau într-o direcţie necunoscută.
Se înserase în această parte a oraşului şi omul acela ne apărea brusc
de după case, ne privea câteva clipe şi dispărea înapoi la fel de brusc.
Apariţia lui era ca un clişeu fotografic, ca un diapozitiv. Drept, în faţa noastră,
la vreo 30 de metri, cu mâinile în buzunarele pardesiului, cu o figură neclară.
În acele momente între noi se lăsa un frig ciudat, care parcă ne îndepărta
unul de altul. Palmele noastre, puţin umede şi moi de căldura interioară
a dragostei, deveneau reci şi uscate ca nişte pergamente, pe care toate
liniile vieţilor se transformau în semne ale unei scrieri ciudate, în simboluri
de-a pururi necunoscute. Omul acela fantomatic în faţa noastră, şi noi
privindu-ne tulbure, în developarea instantanee şi rece a persoanei care
ne însoţea preumblarea, înaintea căreia pierdeam simţul orientării
către o destinaţie care nu fusese oricum stabilită niciodată, dar asupra
căreia nutream aparenţa unui amestec ceţos între viaţă şi moarte,
poate a unui han incendiat şi plutitor, în care se aud un pian şi voci,
la capătul unui ultim schimb de poştă, când caii, de oboseală, devin
străvezii şi încep să se amestece, ridicându-se printre nori...
Un fel de vânt, o mişcare nefirească a aerului însoţea frigul,
apariţiile stranii ale acelui bărbat care ne privea fără să scoată
un cuvânt şi apoi dispărea într-o clipă, cu mâinile în buzunare,

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trifoi cu patru foi

Eram la vârsta când mâinile mele căutau fără odihnă în câmpurile
şi colinele pline cu iarbă vestitul trifoi aducător de noroc, precum
căutătorii de aur pulberea galbenă pe fundul nisipos al râurilor.
Aceasta se întâmpla de fapt într-o vreme, într-o anumită
vreme a existenţei mele, căci pe atunci vârsta mea nu se număra
în ani ‒ lucrul acesta părându-mi-se lipsit de orice importanţă.
Nu am găsit niciodată vestitul trifoi, însă am găsit greieri,
splendide lăcuste, flori de câmp, apa răcoroasă a râului,
adâncă pe alocuri, micile plaje cu nisip fin şi tufe sălbatice,
frumoşii peşti pe care-i pescuiam cu undiţa de trestie şi cu
gândacii de Colorado de prin bostănăriile ce fierbeau
în arşiţa soarelui.

În acest timp în care degetele mele se înverziseră, iar pielea
îmi mirosea a râu, oraşul, cumplit malaxor, duduia, se hrănea
cu nefericitele vieţi pentru a-şi salva viaţa lui de balaur
cu mii de ochi luminoşi, măcina între piesele lui infernale praful,
betonul, vacarmul atâtor şi atâtor existenţe. Aici timpul se măsura
precis, în generaţii, ani, ore şi secunde. Am auzit mai apoi că
oamenii aceia, în definitiva lor tristeţe, nici nu mai vedeau uneori

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu (2015)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Haiduc modern

Mă doare-ntruna cotul, deci plouă prin istorii,
din dreptul meu şi-al firii voi coase un drapel;
să stau, dar, pân-atuncea la buza trecătorii
şi cu o flintă-n mână să iau aspect rebel.

Mai zac prin carantina vreunei iubiri toride
într-un halat de înger şi c-un papuc de sfânt
şi-arunc răvaş în sticlă prin geamul ce deschide
către salvarea minţii o pală grea de vânt.

Mai strangulează viaţa vreun biet, cinstit eretic,
fanfarele prin parcuri adorm cu Strauss cu tot,
dau plus la cartea sorţii şi-apoi închid frenetic,
mizând pe toţi cocorii ce fug spre cald înot.

Aduceţi mai aproape altarul, crucea, Cartea,
se-ngreunează clipa cu rinoceri obscuri
şi-ntârzie pe şine, la gară, însăşi moartea,
şi popii disperării devin tot mai impuri!

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plan de rezervă

În baza anumitor lucruri se poate susţine orice.
Dar pînă atunci aduceţi-mi scara aproape,
din toată familia mea, mie mi-a fost cel mai mult dor
de copacul cu fructe tîrzii, de foşnetul umbrei,
de omul cu tîmpla legănată de ziduri.

Starea de mirare a acelor fapte care au lipsit
cel mai mult din aşa numita epopee singulară,
împrăştierea pe jos a grumazului rătăcitor
şi uleiul care se va scurge mereu din fibra pămîntului,
din încheietura aripei făgăduită nepreţuitei moleşeli.

În nişte scorburi mari, undeva la înălţime
s-au cîntat mîngîietoarele cîntece ‒
să încercăm să ajungem la ele cu picioarele goale,
nu trebuie să aşteptăm venirea nimănui,
zilele ne pot fi scurte, foarte scurte.
Şi cînd te gîndeşti că niciodată n-am apucat
să ne îmbătăm cum se cuvine,
că niciodată nu ne-a fost mai mult dor de viaţă

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Cinci vreascuri şi fapta de mâine
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liniştea de după

Eram doi îngeri ce cântam din surle,
De mult povestea noastră s-a sfârşit,
A mai rămas doar visul ca să-şi urle
Neîmplinitul rost în infinit.

De-atunci am mai îmbătrânit în vreme,
Ne ducem pasul parcă tot mai greu,
Căci n-are cine-n dragoste să cheme
Pe celălalt, şi-i linişte mereu...

Şi trec zăpezi şi ploi şi-un chin de soare,
Şi cad mai mult imperii decât cresc;
Noi tot purtăm în piept un glonţ ce doare,
Cu care ne-a-mpuşcat Tatăl Ceresc.

E inutil să căutăm făptaşul –
Vulgarizăm ce-a fost să fie dat,
Destul că-n veci ne va lipsi nuntaşul
Şi-un scâncet de copil nou şi curat.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Râul

Lângă râul acesta am crescut,
lîngă râul acesta am descoperit copacii
şi adâncimea pădurii, lângă râul acesta
am învăţat pentru totdeauna mirosul apei.

Primii oameni pe acest râu i-am văzut,
cu feţele arse de soare, cu plutele lor din
trunchiuri, cu acele cufere împletite din răchită,
în care n-am ştiut niciodată ce duceau.
Omul îmbrăcat în cămaşă largă şi lungă ca o
rasă preoţească, ce şi-a întins braţele înspre
răsărit şi apus în apele acestui râu s-a înfipt
ca o cruce mare şi albă. Pe malul acestui râu
număram cocorii sub primele frunze
ale toamnei.

Eram copii, încă nu ştiam că aici nu este
nici un ecou, că tot ce vorbim dispare pentru
totdeauna, se topeşte în vuietul surd al apei
ca într-o vată lichidă ce nu întoarce nimic înapoi,

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maşina timpului

Spuneţi-mi, cât e ora?, căci ceasurile ţipă
Din iarba cea turtită de tăvălugul minţii
Şi sub dictatul vremii abdică-n masă prinţii,
Şi toţi profanatorii de vieţi fumează pipă.

Spuneţi-mi, cât e ora de tremură copacii?
Sub umbra lor bolnavă de se vânează câinii?
Aduceţi pârlitoarea pe secătura mâinii
Şi-un popă peste naţie să biciuiască dracii.

Spuneţi-mi, cât e ora?, căci mă arunc în mare,
Afară bate vântul prin vieţi contemporane,
O iau înspre adâncuri ca-n bunele romane,
Către acele linişti de clar-obscur şi sare.

Spuneţi-mi, cât e ora când pântecul femeii
Păpuşi de cârpă naşte, cu drumul previzibil
Şi-n cinematografe doar Omul invizibil
Mai intră fără plată, să vadă cum tac mieii?

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Predispoziţia la taină

Să mă condamn în turnuri de moschei
la tras de limbă clopote-ortodoxe
în timp ce-n gări sordide se tund chei
şi restanţieri se-mbată trist prin boxe.

Să m-angajez la îngeri blonzi şi bruni
pe post de recuperator de soartă
când pentru nunţi găseşti doar popi bătrâni
şi câinii disperării-mi bat la poartă.

Dar vechiul gol tot scurmă ilicit
şi-n suflet parcă port găleţi cu smoală,
de-o viaţă tot încerc să ies din mit,
dar anticii regizori se răscoală.

Şi-atunci mă plimb escamotând dureri,
ca un episcop într-o ocnă rece,
purtându-şi facla marii lui tăceri
prin spaţiile pustii prin care trece.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până atunci

Se albăstreşte cerul, e semnul lui de viaţă,
bunavestirea orizonturilor moi, rememorarea
aceleiaşi clipe a sărbătorii fără trâmbiţe.
De-acum încolo copiii se vor naşte singuri,
animale împăiate vor popula asfaltul aluvionar
al străzilor, iubitele sodaţilor fără chip vor deveni
fete în case uriaşe, părăsite, cu geamurile veşnic
deschise înspre câmpuri.

Să începem să cunoaştem mai bine boala
aceasta a rămânerii în viaţă, trasul de clopotul
infinitului, cu bătaia de-o clipă, să creăm un limbaj
prin care să putem povesti cum trebuie urmaşilor
dansul neregulat al frunzelor!
La o depărtare de-o soartă cântă un pian negru,
La o depărtare de-un icnet coboară Dumnezeu
în câte-un beci să îşi ia murături proaspete.

Va veni o seară în care voluntarii cerului vor face
de gardă la catafalcul muzeelor, va veni o clipă a nimicirii

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste de iarnă

L-aşteptam să vină...
Timpul greu trecea,
Era iarnă-afară,
Lin şi cald ningea.

Ce pustie casa!
Parcă n-ar fi fost,
De un car de vreme,
Pe aici vreun rost.

Îmi fumam ţigarea,
Lemnul mai trosnea,
Lumânarea-aprinsă
Mă mai încălzea.

Părăseam o casă ‒
Cuib de nenoroc,
Rămânea pendula ‒
Îngheţat soroc.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salt în gol

Mă mai gândesc, cu ce mai pot gândi,
mai rătăcesc, cu ochii minţii arşi,
ca printr-un vast deşert, pierdut în marş,
ca-i mai putea, pe undeva, trăi.

Aşa o vară n-a mai fost nicicând,
coboară în fâneţe semn de foc,
rămân potcoave fără cai pe loc,
pe fund de lacuri peştii mor tăcând.

Fântâni coclite crapă în zadar,
copacii par ca stâlpii unui rug,
cad păsări pe ţărani, în gropi de plug,
şi izbucnesc incendii-n calendar.

Şi-n tot acest infern mă mai gândesc
c-ai mai putea trăi pe undeva,
iubita mea de toamnă şi de nea,
şi-acest pârjol să-ţi pară chiar firesc.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revanşa câinilor

I-au luat nişte oameni pe câini,
I-au dus cu arcanul departe,
În loc să le rupă din pâini,
Le-au dat câte-o porţie de moarte.

Prin arşiţi şi ger mai trăiau,
Stăpâni pe a lor libertate,
Şi tot mai puţini se trezeau,
Cu suflete tot mai curate.

Uitaseră de-a mai muşca,
Instinctul primar îl lăsară,
Crezând necinstit a mai da
Dovada obârşiei de fiară.

Crezând că omul i-e frate
Şi-n lume e loc de-amândoi,
Gândeau în sinea lor poate
Că sunt izbăviţi de nevoi.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fuga prin iarnă

Colind ca o zidire albă, potrivnică, fatală.
Să nu mai cântaţi mâinile-acestea strângătoare
de munci ale sufletului şi nici Dumnezeul în haine de gală.
Ni se pare această ninsoare, doar ni se pare.

Cum se culcă vânatul în urmele tale adânci
şi furat de somn îşi îngheaţă nedumerirea de veacuri,
cum pe scripeţi de aur nu şi-a urcat nimeni disperarea la cer,
mai sunt globuri ce se ridică de pe funduri de lacuri.

Şi cântece oarbe, hrănindu-se blând cu ochi afumaţi în cetini
şi straie şi nopţi ca de nuntă vrăjmaşă – toate mai sunt;
lungite pe labele din faţă aşteaptă un cuvânt –
incendiu pe o scenă de teatru săpată-n pământ.

Dar peste toate acestea ţipă nişte copii:
a-nceput, a mereu început, a bătaie de ceas prins în gheaţă,
şi toată cununa acestor zăpezi începe-a albi
înnobilând putregaiul de slavă al schimbării la faţă.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intra muros

În acest oraş, dacă nu te sprijini de zidurile amintirii
şi nu-ţi aprinzi o ţigară înseamnă că vrei doar să
treci mai departe, să începi lucrul la marele şi ultimul
poem, cel al câmpului, al liniei ferate, al spaţiilor deschise.

În acest oraş amintirea pluteşte ca un cocor uriaş, transparent,
care fâlfâie încet din aripi, tulburând muzici surde,
şi aerul din jurul aripilor devine într-un fel nisipos, auriu
şi începe să ningă luminos peste toţi aceşti deţinuţi
neputincioşi ai prezentului.

În acest oraş este voie să se plângă pe statuile avuzurilor,
căci nimeni nu întreabă nimic. De când ceaţa îngerilor
a început să se lase în suflete, nimeni nu mai întreabă
nimic, căci drumul fiecăruia trebuie răzbit acuma,
altfel ceaţa te poate închide pentru totdeauna.
Ceaţa şi trunchiurile întunecate ale copacilor...

Câteodată mergi de parcă ai vâsli. O simplă lunecare fizică,
o deplasare nesemnificativă, dar necesară. Gândul tău

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înapoi la poveste

Nu mi-e teamă să mă-nchid cu tine
într-un bloc de piatră, într-un miez de copac.
Nu mi-e teamă că ne va asupri o plictiseală eternă,
ci că va trebui să ne iubim de-a-n picioare, să tac,
şi-apoi s-adormim pe hoituri necioplite,
de eroi necunoscuţi, nenăscuţi în vreun veac.

Între două statui, zborul sărutului e de genul neutru.
Mai ales între două statui apropiate ca vârstă,
cusute pe linia inimii cu aţă de sac.
Cât am iubit libertatea ţiganilor şi boieria speciei
tivită pe os, cât am zăcut pe funduri de lac,
slugărind un imperiu al foamei,
mut ca o şenilă de templu!

Îmi închipui cum ne strângem mâna sau ne
gâtuim sufletele, în acelaşi punct, în acelaşi timp,
cu o aroganţă de picol întărit de nevoi –
şi sufletele, gâtuite, cu sfoara capului tăiată,
se-nalţă îmbrăţişate ca două mâini

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Statuia

Vor să ne distrugă fragila statuie a iubirii.
Vor să-i dea jos piatra cu arcane din cabluri şi buldozere.
Simbolul acesta fără de care iubirea noastră nu mai înseamnă nimic;
reprezentarea aceasta trainică şi durabilă pe care o credeam veşnică,
fără de care iubirea noastră se dizolvă în eter.

Această statuie a început să încurce un oraş întreg.
Stă în calea deschiderii marilor bulevarde, a marilor avalanşe
de oameni şi vehicule, stă în calea construirii de blocuri noi,
încurcă totul, cum stă ea la trei metri înălţime în micuţul ei scuar.
Nu se mai poate trage un pîrţ în oraşul ăsta fără să se încurce
de statuia iubirii noastre, fără să rezoneze în piatra ei albă, bine şlefuită.

Mă gândesc să facem un lanţ uman în jurul ei,
să ne-aşezăm în faţa ei cum putem şi s-o apărăm cu vieţile noastre.
Mă gândesc să o înconjurăm cu o brazdă lată de flori, de panseluţe multicolore,
poate că florile sunt mai durabile decât statuile, dar cu siguranţă că
în momentul sinistrului va fi distrus şi acest ultim baraj de apărare.
Pământul va fi dislocat cu totul pentru a face loc marilor construcţii
ale civilizaţiei, care îmbogăţesc nepreţuit vieţile.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflexie pe sticlă

Chipul tău, proiectat în vitrina magazinului de ceramice...
Reflexie în culori gălbui, născută din ondulaţia luminii
pe toate acele forme mai mult sau mai puţin stranii, din lut copt –
oale, ulcele, vase, amulete, idoli, siluete reduse la esenţa lor ideatică,
câţiva îngeri cu aspect funerar, un negru, o clepsidră fără timp,
un soldat dormind în picioare sau, poate, murind în poziţie de drepţi,
câteva piese utilitar-ambientale...

Stau nemişcat şi privesc chipul tău, întipărit pe sticla aceea enormă...
Un chip, până la urmă, din pământ, născut din capriciul altui pământ,
modelat, supus tratamentelor, înnobilat şi poate vindecat.
Soldatul acela, de pildă: din cine ştie ce pământ îşi trage el moartea sau somnul,
cine ştie câte nedormiri sau câte morţi, strânse în el, contribuie acum
la alcătuirea gălbuie şi palidă a chipului tău!
O tânără mă vede şi iese, amabilă, din magazin, dispusă a-mi explica
semnificaţia ascunsă a unor piese, întrebuinţarea lor,
procedeele variate de coacere a lutului, justificarea preţului exponatelor
şi chiar aprecierile unor cunoscători într-ale artei,
care au trecut pe-acolo.
Continui să privesc chipul tău. Îi răspund scurt că de capitolul procedeelor

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hibernaris

Obiceiul întoarcerii la viaţă e mâncatul de frunze.
Aşa cum niciodată nu s-au săpat împărăţii în maluri
de lut, vindecarea gândului cu cenuşă rece, de foi de dafin,
poate fi un început. I s-ar putea spune obiceiul pământului,
însă nu scrie nicăieri că digestia în colectiv e mai uşoară.
Universalitatea panaceelor e un concept destul de relativ,
dacă nu chiar dubios de mobil. Se lasă toamna, începem
mâncatul de frunze şi scârţâitul de umeri şi unsul de ochi,
Unsul Deochi, ne dezmorţim şi lăsăm liberi bătrânii
voiajori numai în urmă; le înghiţim fulgii bătrâni,
cum îşi iau ei zborul, mereu în urmă...

Noi nu mai avem genunchi pe care să putem merge.
Nu mai putem străbate timpul, din vină că perfecţiunea
am considerat-o a fi rotulele. Ni le-am scos reciproc,
sidefii, perfecte. Ni le-am găurit şi le-am lăsat la uscat –
le-auzeam noaptea cum ciocăne şi se izbesc în vânt, una
de alta, adânc, ca nişte tigve pline de os, aninate de copaci.
Ne mai dă vremea câte-un ţipăt în găoacea goală,
uitată de-acum, dar începem să ne strigăm, boncăluind

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unghiul mort

Cei dintâi se îmbată aceşti copii,
pentru a-şi relua dimineaţa locurile
în placentele lor de pământ.
Cum stau ghemuiţi în mal, în scorburi
pline de ape, cu genunchii la gură,
cum lucrează, cu mâinile-nainte,
forând pumni de lut şi rădăcini –
par că ar fi la comanda unor manete,
în nacele sferice, despicate la mijloc vederii,
spălate ritmic de val; ochi de faguri
noroioşi, în care oamenii lucrează
cu materia unui timp supus erodării.

Ei nu ştiu pentru ce sapă cu mâinile.
Nici părinţii lor, care se îmbată mai târziu
decât ei, nu ştiu. Trec cu bărcile lin pe lângă
pereţii de stuf, abia vorbind; se opresc
unde-i malul lăsat, urcă bărcile
şi le-nchid, din jumătăţi, ca pe nişte nuci,
pe care se suie să răzbească cu privirea

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!