De ce-ți vine să te sfâșii de câte ori te apucă un acces de dragoste pentru viață? De ce atâta patimă după sânge când ți se lumină inima? Să nu reziste "celula" la fericire? Așa începe crima și sfințenia.
Emil Cioran în Lacrimi și sfinți
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Există doar două popoare care au un umor profund, semnificativ, fascinant: evreii și țiganii. Două popoare dezrădăcinate, rătăcitoare. Asta aruncă o lumină asupra esenței umorului.
Emil Cioran în Caiete III. 1969-1972
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru budism (la drept vorbind, pentru Orient în general), neantul nu comportă semnificația întru câtva sinistră pe care i-o atribuim noi. El se confundă cu o experiență-limită a luminii sau, dacă vreți, cu o stare de veșnică absență luminoasă, de vis radios: e ființa care și-a depășit toate atributele, sau mai curând o nonființă în chipul cel mai înalt pozitivă și care răspândește o fericire fără materie, fără substrat, fără nici un reazem în vreuna din lumi.
Emil Cioran în Mărturisiri și anateme
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Am dobândit ceea ce am eu mai bun dâra de lumină care mă ține departe de lume prin câteva, rare, convorbiri cu ticăloși nemângâiați care, victime ale strășniciei propriului lor cinism, nu se mai puteau agăța de niciun viciu.
Emil Cioran în Silogismele amărăciunii, Atrofia cuvântului (1952)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Copleșită de bunuri, răsfățată după cântarul lumii acesteia, părea totuși desprinsă de toate, în pragul unei cerșetorii ideale, sortită să-și murmure sărăcia în miezul imperceptibilului. De altfel, ce ar fi putut să posede și să rostească, de vreme ce tăcerea îi ținea loc de suflet, iar perplexitatea - de univers? Nu aducea ea aminte de de-acele făpturi iscate din lumina lunii, despre care vorbește Rozanov? Cu cât te gândeai la ea, cu atât erai mai puțin înclinat s-o judeci după gusturile și vederile timpului. Sta parcă sub povara unui blestem din alte vremi. Din fericire, însuși farmecul ei făcea parte din revolut. Ar fi trebuit să se nască sub alte zări și într-o altă epocă, în mijlocul landelor lui Haworth, în cețuri și dezolare, alături de surorile Brönte.
Emil Cioran în Exerciții de admirație, capitolul "Ea nu era de aici" (1997)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Oricât m-aș lupta pe culmile disperării, nu vreau și nu pot să renunț și să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările și tristețile ar întuneca izvorul luminos al ființei mele, deplasat în cine știe ce colțuri îndepărtate ale existenței mele.
Emil Cioran în Pe culmile disperării (1934)
Adăugat de OverDose
Comentează! | Votează! | Copiază!
Concepția creștină și concepția curentă a suferinței sunt fundamental false. După ele, suferința este un drum spre iubire, când nu este calea esențială a iubirii. Dar oare creștinismul numai în această problemă ar trebui corectat? A vorbi de drumul suferinței ca drum al iubirii este a nu cunoaște nimic din esența satanică a suferinței. Pe treptele suferinței nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări înspre cer, ci înspre infern. Și întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puțin infinit și etern decât lumina ce te orbește pe scările bucuriei. Suferința este o cale de separare, de disociere, este o forță centrifugală ce te detașează de sâmburele vieții, de centrul de atracție al lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubire și intimitate. Dacă principiul divin se caracterizează printr-un efort de sinteză cosmică și de participare metafizică la esența totului, atunci suferința este la antipodul acestui principiu.
citat celebru din Emil Cioran
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care să îngrozească întreaga lume, să facă pe toți să tremure, să plesnească într-o nebunie de groază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine și mă mir cum nu izbucnește pentru a nimici lumea asta, pe care aș înghiți-o pentru totdeauna în neantul meu. Mă simt ființa cea mai teribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări și întunecimi, de elanuri și de disperări. Sunt o fiară cu un zâmbet grotesc, ce se adună în ea însăși până la iluzie și se dilată până la infinit, ce moare și ce crește în același timp, încântată între nimic și tot, exaltată între speranța nimicului și disperarea totului, crescută în parfumuri și otrăvuri, arsă de iubire și de ură, nimicită de lumini și de umbre. Simbolul meu este moartea luminii și flacăra morții. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaște în fulger și în trăsnet. Și întunericul însuși nu arde el în mine?
Emil Cioran în Monopolul suferinței
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru unii, fericirea e o senzație atât de neobișnuită, încât, în clipa când ajung s-o cunoască se neliniștesc; noua lor stare îi pune pe gânduri; nimic asemănător în trecutul lor: e prima oară când părăsesc confortul nenorocirii. O lumină neașteptată îi face să tremure, ca și cum sori le-ar străluci pe degete să lumineze raiuri fărâmițate. De ce această fericire, de la care-și așteaptă izbăvirea, ia o asemenea înfățișare? Ce-i de făcut? Poate nici nu le aparține, poate a dat peste ei din greșeală. Descumpăniți și fascinați deopotrivă, încearcă s-o asimileze, s-o posede, dacă se poate pe veci. Dar sunt atât de puțin pregătiți pentru fericire, încât, ca să se bucure de ea, sunt siliți s-o grefeze pe vechile lor spaime.
Emil Cioran în Ispita de a exista, Deșeuri de tristețe
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cu sălbăticia impetuoasă a resurselor neexploatate din mine și cu încrederea patimilor comprimate, să înghit lumină și întuneric pentru orgia mea lăuntrică, pentru voluptățile și chinurile haosului meu, pentru tragicele încântări ale deznădejdii și ale bucuriilor mele ultime.
Emil Cioran în Pe culmile disperării (1934)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
De ce stau lucrurile, când focul tău aruncă tunete spre înălțimi? Pe alei de parcuri privești tremurul nemișcat al frunzelor. Dar crengile tale s-au aprins în văpaia stelelor! Câte ceruri ai îngropat în tine, că, scoborând prin arheologii de cimitire, atâția zei apuși se vaită spre lumină și îngeri ce în sânge își zbat aripi cu ecou în suflet?
Emil Cioran în Îndreptar pătimaș (1991)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ce armonie auzim la poarta paradisului? Ce se poate auzi numai acolo? Dacă cu Bach simțim regretul după paradis, cu Mozart suntem în paradis. Această muzică este cu adevărat paradisiacă. Armoniile ei sunt un dans de lumină în veșnicie. De la Mozart putem învăța ceea ce înseamnă conceptul grațios al veșniciei. O lume fără timp, fără durere, fără păcat... Bach ne vorbea de o tragedie a îngerilor; Mozart de o melancolie a îngerilor. Melancolia angelică, țesută din seninătăți, transparențe, joc de culori.
citat celebru din Emil Cioran
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Toate momentele acelea când viața tace, ca să-ți auzi singurătatea... În Paris, ca și într-un cătun îndepărtat, timpul se retrage, se înghemuiește într-un colț al conștiintei și rămâi cu tine însuți, cu umbrele și luminile tale. Sufletul s-a izolat și în zvârcoliri nedefinite se ridică la suprafața ta, ca un cadavru pescuit în adâncimi. Și atunci îți dai seama că mai există și alt sens al pierderii sufletului
decât cel biblic.
Emil Cioran în Amurgul gândurilor (1994)
Adăugat de Simona
Comentează! | Votează! | Copiază!
Aș vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia și toate conținuturile, să curg, să mă descompun și, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creația, inspirația mea. Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avântare până dincolo de margini, și moartea mea să fie triumful meu. Aș vrea să mă topesc în lume și lumea în mine, să naștem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfârșit și magnific asemenea marilor crepuscule. Din țesătura visului nostru să crească splendori enigmatice și umbre cuceritoare, forme ciudate și adâncimi halucinante. Un joc de lumină și de întuneric să îmbrace sfârșitul într-un decor fantastic și o transfigurare cosmică să ridice totul până dincolo de orice rezistență, când avîntul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie și încântare.
Emil Cioran în Pe culmile disperării
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!
Textele de mai jos conțin referiri la lumină, dar cu o relevanță mică.
Aș vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia și cu toate conținuturile, să curg, să mă descompun și, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creația, inspirația mea. Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avântare până dincolo de margini, și moartea mea să fie triumful meu. Aș vrea să mă topesc în lume și lumea în mine, să naștem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfârșit și magnific asemenea marilor crepuscule. Din țesătura visului nostru să crească splendori enigmatice și umbre cuceritoare, forme ciudate și adâncimi halucinante. Un joc de lumină și de întuneric să îmbrace sfârșitul într-un decor fantastic și o transfigurare cosmică să ridice totul până dincolo de orice rezistență, când avântul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie și încântare.
Emil Cioran în Pe culmile disperării (1934)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru a recomanda secțiunea cu Emil Cioran despre lumină, adresa este: