Immanuel Kant despre moralitate

Legislaţia raţiunii omeneşti (filosofia) are două obiecte, natura şi libertatea, şi cuprinde deci atât legea naturii, cât şi legea morală, la început în două sisteme diferite iar la sfârşit într-un singur sistem filosofic. Filosofia naturii se raportează la tot ceea ce este, pe când filosofia moravurilor numai la ceea ce trebuie să fie.

Immanuel Kant în Critica raţiunii pure
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Datorită acestei precăderi, pe care filosofia morală o are asupra oricărei alte achiziţii a raţiunii, s-a înţeles şi la cei vechi totdeauna sub numele de filosof în acelaşi timp şi în primul rând moralistul; şi încă şi azi, aparenţa externă a stăpânirii de sine prin raţiune face ca, printr-o anumită analogie, cineva să fie numit filosof, în ciuda ştiinţei lui mărginite.

Immanuel Kant în Critica raţiunii pure
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legislaţia raţiunii omeneşti (filosofia) are două obiecte, natura şi libertatea, şi cuprinde deci atât legea naturii, cât şi legea morală, la început în două sisteme diferite, iar la sfârşit într-un singur sistem filosofic. Filosofia naturii se raportează la tot ceea ce «este», pe când filosofia moravurilor numai la ceea ce «trebuie să fie».
Orice filosofie însă este sau o cunoaştere din raţiune pură, sau o cunoaştere raţională din principii empirice. Cea dintâi se numeşte filosofie pură, cea de a doua, filosofie empirică.

Immanuel Kant în Critica raţiunii pure
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

A treia întrebare, anume: dacă fac ceea ce trebuie, atunci ce-mi este îngăduit să sper? Este practică şi totodată teoretică, astfel încât practicul conduce numai ca un fir călăuzitor la soluţionarea problemei teoretice şi, când aceasta se înalţă, a problemei speculative. Căci toată speranţa tinde spre fericire şi este pentru practic şi pentru legea morală exact acelaşi lucru ca ştiinţa şi legea naturii pentru cunoaşterea teoretică a lucrurilor. Speranţa ajunge în cele din urmă la concluzia că ceva (care determină ultimul scop posibil) există, fiindcă ceva trebuie să se întâmple, pe când ştiinţa ajunge la concluzia că ceva (care acţionează în calitate de cauză supremă) există, fiindcă ceva se întâmplă.

Immanuel Kant în Critica raţiunii pure
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă urmărim cu atenţie mersul conversaţiilor din cercurile amestecate, care nu se compun numai din savanţi şi pedanţi, ci şi din oameni de afaceri sau cucoane, observăm că în afară de poveşti şi glume, mai are loc şi o conversaţie, anume discuţia serioasă: fiindcă poveştile, dacă trebuie să aibă noutate şi cu ea interes, se termină îndată, iar glumele devin uşor banale. Dar în toate discuţiile serioase nu există nici una care să provoace ralierea persoanelor, care altfel se plictisesc repede în orice discuţii subtile, şi care să aducă în societate o anumită însufleţire, decât discuţia despre valoarea morală a cutărei sau cutărei acţiuni, prin care trebuie să se constituie caracterul vreunei persoane.

Immanuel Kant în Critica raţiunii practice, Partea a doua: Metodologia raţiunii pure practice (1788)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie, cu cât mai des şi mai stăruitor gândirea se ocupă cu ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine. Pe ambele nu ai voie să le cercetez şi să le presupun numai, ca şi când ar fi învăluite în întunecimi sau situate în extravagant, în afara orizontului meu; le văd în faţa mea şi le leg nemijlocit cu conştiinţa existenţei mele. Primul începe din locul pe care-l ocup în lumea sensibilă externă şi lărgeşte conexiunea în care mă aflu, în spaţiu imens de lumi peste lumi şi de sisteme peste sisteme, şi pe deasupra în durata ilimitată a mişcărilor lor periodice, a începutului şi duratei lor. Al doilea începe de la eul meu invizibil, de la personalitatea mea, şi mă reprezintă într-o lume care are o adevărată infinitate, de care numai intelectul îşi poate da seama, şi de care (iar prin ea, în acelaşi timp, şi cu toate acele lumi vizibile) mă recunosc legat, nu ca în prima, numai contigent, ci în chip universal şi necesar.

Immanuel Kant în Critica raţiunii practice, Legea fundamentală a raţiunii pure practice (1788)
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea este satisfacerea tuturor înclinărilor noastre (atât extensive, după varietatea lor, cât şi intensive, după grad, precum şi protensive, după durată). Numesc pragmatică (regula prudenţei) legea practică determinată de mobilul fericirii; iar morală o numesc pe aceea, dacă aşa ceva există, care nu are alt mobil decât demnitatea de a fi fericit (lege morală).
Cea dintâi sfătuieşte ce trebuie să facem, dacă vrem să avem parte de fericire, cea de-a doua ordonă cum trebuie să ne purtăm pentru a fi numai demni de fericire. Cea dintâi se bazează pe principii empirice; căci altfel decât prin experienţă eu nu pot şti nici care sunt înclinările ce vor să fie satisfăcute, nici care sunt cauzele naturale ce pot produce satisfacerea lor. A doua face abstracţie de înclinările şi de mijloacele naturale de a le satisface şi consideră numai libertatea unei fiinţe raţionale în genere, şi condiţiile necesare, fără de care nu ar putea fi armonie, după principii, între această libertate şi distribuirea fericirii, şi deci ea poate cel puţin să se bazeze pe simple Idei ale raţiunii pure şi să fie cunoscută a priori.

Immanuel Kant în Critica raţiunii pure
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!