Ioan Petru Culianu despre armată

În 1993, două milioane de zorabi, urmaţi prudent de armata lui Bostan, s-au îndreptat către Jorjan, necropola presidentială. În piaţa palatului regal au fost atacaţi cu rachete, obuze, grenade, mitraliere. Mare parte a zorabilor fură masacraţi. Cei scăpaţi s-au arătat însă şi mai feroce când palatul a fost în cele din urmă cucerit. La 31 mai 1993, la ora nouă seara, cei 78, după o rezistenţă disperată, pieriră de o moarte atroce. La 1 iunie, armata lui Bostan alungă restul de zorabi din capitală cu ajutorul unei puternice esenţe de trandafiri de fabricaţie bulgărească, al cărei secret fusese dezvăluit de Solcan, care pretindea că-l aflase de la un vânzător imaculist de tabele cu efemeride. În ziua aceea, trupele Maculiei îi sfidară mai mult ca oricând, de dincolo de râul Putan, pe ultimii grăniceri de la frontiera jormană.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ines fu impresionată şi plânse amar, apoi se linişti, căci era de negândit ca cei doi fii ai ei s-o fi părăsit aşa, fără o vorbă; bărbaţii sunt întotdeauna în stare de astfel de fapte neaşteptate, dar fiii prezintă mai multe garanţii. Cu cât raţiona mai mult, cu atât mai extravagantă i se părea explicaţia soldatului. Şi pe când îşi ştergea lacrimile pe un colţ de bancă instalată pe culoarul Prefecturii, văzu mai multe mame - poate vreo douăsprezece ori chiar mai multe - care şi ele îşi căutau fiii sau bărbaţii dispăruţi. În majoritatea cazurilor, Prefectura le răspundea că fuseseră puşi în libertate. Femeile o înconjurară pe Ines şi o scoaseră în stradă, reflectând cu voce tare la pricina nenorocirii lor; încet-încet, ajunseră la concluzia că li se ascundea ceva, căci era neverosimil ca atâţia bărbaţi să se hotărască toţi deodată să-şi părăsească familiile.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin pădure hălăduiau smintiţi, asasini şi necromanţi; călugări negri, magicieni imprevizibili; foste Scufii Roşii, călugări din secta Nin-ma-pa; unii călugări galbeni, Gelugpas vagabonzi, care erau dintre cei mai primejdioşi (soldaţii şi oamenii din popor îi ucideau de cum îi zăreau); câţiva fugari din secta Kagyudpa, şamani Bon şi unele vrăjitoare care-şi aflau plăcerea în a zbura prin aer cu ajutorul pomadelor cu care-şi frecau subsuorile şi părţile ruşinoase. Şansa ca un copil părăsit să supravieţuiască în acele condiţii era neglijabilă; şi totuşi, dacă n-aveau o nevoie urgentă de grăsimea lor, vrăjitoarele mai salvau uneori fete, din prozelitism, în vreme ce călugării negri şi Nin-ma-pas, care practicau magia, se comportau derutant. Aceşti magicieni impenetrabili îşi aveau ştiinţa şi raţiunile lor; de aceea, în unele cazuri rare, îi ţineau în viaţă pe copiii de sex masculin.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Carnea victimelor, se spunea, fusese a doua zi vândută în piaţă, ca să sature mulţimea. Dar răzmeriţele au continuat şi nimeni nu mai avea acum siguranţa vieţii sale sau a celor dragi. Câţiva agenţi ai Bedeker-ului au înscenat o tentativă de a ocupa postul naţional de televiziune. Scenariul lor prevedea eşecul, dar nimeni nu li se împotrivi. Schimbîndu-şi planul, puseră mâna pe emiţător ca să comunice populaţiei că reprezentau un grup înarmat de imaculişti, a căror intenţie era să scoată Jormania din sfera de influenţă a Imperiului. Emisiunea încă nu se terminase când Maculburgul protestă vehement şi ameninţă cu trimiterea unei armate în ajutorul guvernului popular al Jormaniei. Despre ce guvern să fi fost vorba? Greu de precizat, căci Jacan nu era numit în comunicat. Dar, la rigoare, s-ar fi putut oricând forma nenumărate guverne populare şi nu era nici măcar necesar ca membrii lor să fi vorbit jormana: căci, deşi li se pun multe în cârcă, jormanii au această indiscutabilă calitate de-a nu fi xenofobi.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar era oare îndreptăţit patriarhul să creadă că revelaţiile din ce în ce mai numeroase ale lui Tozgrec aveau ca rezultat să învenineze relaţiile deja extrem de problematice dintre ţările lumii? Nu neapărat. Aceste relaţii fuseseră dintotdeauna întemeiate pe neîncredere şi minciună şi doar imbecilii puteau fi de altă părere. Din moment ce nimic nu se schimbase în natura relaţiilor dintre state, acestea încercară mai întâi să se descotorosească de Tozgrec, însă, neizbutind, hotărâră pur şi simplu să-şi schimbe tactica spre a nu se mai lăsa contrazise de el. Reprezentanţii puterilor începură acum să comunice lucruri adevărate ce semănau într-atât cu minciunile că nimeni nu remarcă schimbarea. Din când în când, Tozgrec dezvăluia dedesubturile unor afaceri cu deosebire de scabroase şi viaţa marilor tâlhari deveni din ce în ce mai grea. Milioane de oameni înarmaţi până-n dinţi erau peste tot în căutarea lui Tozgrec, pe care iar nu-l găseau niciunde. În această căutare armată, sute de bătrâni, maiestuoşi sau zdrenţăroşi, îşi pierdură viaţa din pricina asemănării lor, reale sau aparente, cu Tozgrec. Un şef de stat declară la televiziune că cea mai grea condiţie de la începutul secolului al XXI-la era fără îndoială aceea de bătrân.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!