Textele de mai jos conțin referiri la istorie, dar cu o relevanță mică.
La spital, luni și luni de zile mi-a fost peste putință să întreb ceva despre Miss Emeralds, căci Ted L. nu mă vizita niciodată singur. O vedeam adesea în vis, mereu blândă, tandră și nevinovată. La trezire, simțeam în gură acel nelipsit gust de sare marină pe care l-am asociat cu prezența ei. Am aflat până la urmă că suplinitoarea noastră de istorie părăsise universitatea o dată cu mine, pentru că bătrânul profesor se întorsese după vacanța de Crăciun. Fusese deja aproape uitată și nu-și lăsase nimănui adresa. Dar ipoteza cea mai probabilă era că se întorsese la familia ei, în Tennessee.
Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Desigur, am pus obișnuita întrebare despre articulații, dar judecătorul O'Connors nu observase nimic deosebit în această privință. Tânărul, spunea el, avea probabil un ochi de sticlă (stângul), dar nici de asta nu era sigur. Un alt prieten de-al meu, care a murit cu mult timp în urmă, a scos la iveală altă istorie incredibilă despre Alice H. Îmi amintesc că am scris-o într-unul din acele jurnale pe care obișnuiam să le țin și care a ars împreună cu toată biblioteca mea la C. El pretindea că Alice H. l-a scos din deșert în Africa, tocmai când credea că-și va lăsa oasele pe-acolo. Ea a dispărut puțin după aceea.
Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
De astă dată, on-po se înșelase: mai mult decât fugarii care s-au stabilit aiurea, rTe-hu fusese teribil de important în istoria țării sale, în așa măsură chiar încât unii sunt înclinați să facă din el un Buddha Tăcut, un Pratyeka Buddha. Prin moartea alergătorului, ultim depozitar al mesajului, Tibetul săvârșise un ciclu care se încheia acum în scrâșnetul roților, în indiferența oamenilor, în munții înzăpeziți ai Elveției, în librăriile de științe oculte, în magazinele de tămâie și relicve, în locul din Boston, Massachusetts, unde Ochiul Imperturbabil al Zeiței Tara veghea asupra lumii de smarald a rețelei bancare Bay Banks.
Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru un istoric al religiilor, fenomenul pe care Nietzsche îl condamna în creștinism nu-i era cu totul constitutiv acestuia era vorba de dualism, de ideea că lumea îi aparține diavolului și de consecința ce decurge de aici: faptul că inconsistența ontologică a lumii nu-i lasă omului posibilitatea de a-și recupera ființa decât în afara lumii. Trebuie oare repetat faptul că această infatuare a dualismului nu este specifică esenței creștinismului, că rădăcinile ei sunt platoniciene și orfice?! Acest mod de a vedea lumea este piatra de temelie a orfismului; adeptul lui Orfeu se așeza în rândul acelora care aveau aceste convingeri.
Ioan Petru Culianu în Iocari serio Știință și artă în gândirea Renașterii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dintre toate posibilitățile care au fost exploatate în istoria ideilor, traducianismul mi se pare cea mai verosimilă: sufletele se înmulțesc la fel ca trupurile și, ca și trupurile, au relații între ele. Este ceea ce-i pe cale să se întâmple acum, între mine însumi și vizitatorea mea nocturnă. Amândoi ne înmulțim indefinit și în fiecare zi câștigăm noi suflete, în timp ce acelea vechi dispar ca să rătăcească în lumi paralele, unde alte trupuri sunt pe cale să exploateze acele opțiuni existențiale pe care noi doi le-am îndepărtat deja. De aceea cei care mă cunosc au avut impresia de a mă fi zărit în două locuri în același timp: porțile dintre lumi, care sunt în număr infinit, uneori sunt prost închise. Realitatea e mult mai complexă decât credea Samuel van Haeren.
Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cu toată evidența, Tozgrec dăuna climatului internațional. Nu se mulțumea însă numai să tulbure apele politice, ci s-a dedat chiar la o acțiune nerușinată ca să ruineze pacea lăuntrică a maselor atunci când a acceptat să apară la televiziune, sub nasul câtorva sute de agenți mai hotărâți ca nicicând să-l elimine. Omenirea a avut ceva de furcă până să desemneze un interlocutor pentru Tozgrec; multă vreme s-a șovăit între un fizician, autorul unor cărți ce susțineau unitatea fundamentală a științei actuale și a misticii, și un celebru istoric. Alegerea s-a oprit la cel din urmă fiindcă el se voia neutru din punct de vedere politic și credea cu tărie în progresul instituțiilor și al tehnicilor umane. Pe lângă asta, era și autorul unui roman polițist despre Tozgrec, ce avusese mult succes.
Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Sceptic de felul meu, credeam că fusesem subjugat de cunoștințele domnișoarei Emeralds, la fel de întinse pe cât de profunde în istoria modernă, un domeniu căruia-i consacram cea mai mare parte a nopților și tot entuziasmul meu. Dar am fost silit în cele din urmă să recunosc că, acum, amestecam și nopți și entuziasm cu imaginea tulburătoare a Domnișoarei Mekor Hayyim, căreia-i spuneam, ca toată lumea, Miss Emeralds. Purta, într-adevăr, o mare varietate de bijuterii, dar toate, fără excepție, aveau în centru unul sau mai multe smaralde de cele mai felurite forme și dimensiuni. La oricine altcineva, această ciudățenie ar fi provocat din partea colegilor mei de grupă niște năzbâtii ce puteau oricând degenera în glume feroce. Or, noi ne mulțumisem cu toții s-o numim Miss Emeralds și, oricât de straniu ar părea, nu era în această poreclă nici cea mai mică intenție batjocoritoare.
Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Puține vești pot fi mai neliniștitoare decât dispariția unui om, chiar dacă aceasta nu e în întregime neașteptată. O moarte, chiar atroce, este un reper sigur; dar cum poți să-ți frânezi imaginația de a produce fantasmele cele mai năprasnice în legătură cu dispariția unui prieten? Torturat, mutilat, distrus fizic și psihic în abatoarele puterii? Nici o supoziție nu e infirmată de realitate: ba chiar, poate că nici o supoziție nu este atât de teribilă ca realitatea (mințile unora, incapabile de a vedea departe, pot născoci infernuri rafinate). Poate, desigur, astfel de considerații trebuie ținute departe de familia dispărutului; dar cine ar fi în stare să mai întrețină acum speranțe false? Aceleași fantasme se perindă, desigur, până la limita suportabilității, și prin inima celor dragi; este mai moral a le trece sub tăcere, sau este mai moral a le pune sub ochii responsabililor încă neidentificați, dar bănuiți de fiecare? În această agonie pe care ne-o înfiripă imaginația și de care noi, prietenii dispărutului, nu putem scăpa prin nici un mijloc, viclenia rațiunii strecoarț totuși un gând consolator, provenind dintr-o veche familiaritate cu istoria și cu veșnica realitate a Puterii.
Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru a recomanda secțiunea cu Ioan Petru Culianu despre istorie, adresa este: