Textele de mai jos conțin referiri la dor, dar cu o relevanță mică.
Să nu strivești din flori...
Să nu strivești din flori... e un păcat,
Niciuna nu vei merita, să le admiri,
Dacă ai călcâiul bătătorit, flatat,
Și nu te dor frumoșii trandafiri.
Să calci pe un pământ, ce te-a cerut,
Ar fi mai greu( cunosc ce-i trecător),
Să nu afunzi piciorul... Că nu există lut,
Să nu presimtă zbucium și fior...
Iar dacă te încumeți să rănești,
Și calci, pe unde alții au aripi cu flori,
Te faci a nu întelege, că-s povești
Atâtea rătăciri, prin fluturi și răzor...
Să calci măcar o floare e păcat.
Așa se estima, pe când eram copil-
În urmă, lași un suflet întristat,
Și tu nu simți pământul, că-i febril.
[...] Citește tot
poezie de Lilia Manole
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!
Când zorii noii zile se arată
Când zorii noii zile se arată,
În întunericul ce- i ca o vamă,
Pătrunde- n suflet dintr-odată
Iubirea Duhului de oameni.
Și ciripitul live de vrabiuțe
Deschide geamurile vraiște,
Apoi urmează Dumnezeu să guste
O nesfârșită lacrimă din Paște.
Neîntrecut încep iluminarea,
Când geamurile sunt de veghe,
Să intre- n in case alinarea-
Cu-albastrul cerului să se- mpereche...
Neîntrecut aceste păsări, iată,
Zvonesc, că zorii zilei vin,
Jur- imprejur e-o beznă dezolată,
Dar, smuls din teamă, visul e senin.
[...] Citește tot
poezie de Lilia Manole din volumul "Până mai sus de păsări"
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!
Păsăruici și păsărele
A păsării cântare
Și-a ei mâhnire vagă
Colindă peste lume,
Făcându-i viața dragă.
Al ei tril mioritic,
Din stâncile cu flori,
Ni se revarsă criptic,
Și-n chip revoltător.
Pădurea ei cu sălcii,
Izvoarele ei line,
Împodobesc copacii
Cu daruri genuine.
Și-al ei popas nesigur
Spre virtuozitate
Mă cheamă să o bucur,
Că nu- s cântări ciudate.
[...] Citește tot
poezie de Lilia Manole (25 martie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Într-un oftat de libertate
În ploaie regăsesc ceva, un fum ascuns, nedescifrat,
Un alt pământ de undeva și-un văl de nimeni admirat,
În ploaie, gustul verii rupe ultimul frunzet pătimaș,
Și bolta pare, că se umple, cu toamna rece din oraș.
Pe străzi, copacii se aprind în mers de horă monotonă,
Stindarde-n frunze brumării au calea lor neuniformă,
Se duc în întuneric jalnic, când în amurg e solul vechi,
De toamnă și de vorbe calde, venite încă la priveghi.
Priveghiul frunzelor se naște în Templul toamnei ruginii,
Și ochii negri, și albaștri, își plâng de dor, de-ai lor copii,
Aceste frunze dezolate, cu soarta lor tremurătoare,
La mijlocul morții uscate, în verzi lumini roiesc sub soare.
Ca neam din neamul cel ales, frunzele de om se țin,
Neavând un zbor, de recules, nu plâng, ci tremură puțin,
Ca firele de viață scurtă, în lunga lor desfășurare,
Înmuguresc noua cohortă, luând a pomilor culoare.
[...] Citește tot
poezie de Lilia Manole (3 august 2016)
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!
Refugiul
REFUGIU
Refugiul meu nu e aici, printre litere... Aici eu trăiesc,
Refugiul imi este, sămânța mea de copil, în tine!
Ce-aș fi?.. Că nu aș mai ști, de atâta dor, de foșnesc
Brazi... Prinși în sol omenesc, cu aripi de leagăn se-mbină-
Eu, muma ta, când vin din mine, când vin din mine.
Nici o umbră de ceață nu e pe lume alături de noi,
În spate, simt sufletul stă statuat, refugiul lui e absent,
O noapte și aceea e clară pentru el, e gata de război-
Eu nu am refugiu, puiul meu, mai cald, decât cel împăcat -
Eu, muma ta, când vin din noi, când vin din noi.
Și atât cât voi fi, veștile sunt între noi, ca un greu hotar,
Cu aceste sulițe, toți anii, care mai rămân, se rămolesc,
Eu, însă, la candela aprinsă aș țese zi și noapte la ițar,
Numai tu să vii la mine, gânduri peste tine să-ți tămăduiesc...
Eu, muma ta, cât te iubesc, cât te iubesc...
[...] Citește tot
poezie de Lilia Manole din volumul "Cuvinte nestinse" (2014)
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!
Candela nemuririi
Candela nemuririi m-așteaptă, amestecul ei îmi umple lumina,
Pe suflet și flacăra se-mbină cu graiul ce-n rugă nu se dezbină,
Mi-e dor de o văpaie, fie fără locuință, să mi-o aprind în suflet,
Și forța ei ferice, iubind întunericul, să-mi dăruiască precuget.
Cad la altarul inocentelor dureri creștine, lacrimile sparg de sus
Odaia sufletului... Se înalță bolul preamăririi sfinte înspre voi,
Atât cât aș vedea, prin lacrimi, rugile ce mi le-a hărăzit Iisus,
Îmi va fi lesne să îmi cânt împăcăciunea inimii, slavind nevoi.
Și clipa euharistiei o pătrund și nu mi-e teamă de a ei Domnie,
Merg către tine, spirit, să îți spun, ce preț e în lumina veșniciei,
Smerenie îmbrac, să pot avea încrederea iubirii în mărinimie,
Sunt pentru așteptarea crezului divin, astfel voi fi cu voi mai vie.
Când cineva de-ai mei, în astă zi, îmi cere inima-i și sufletul curat,
Aș face să îndur tot riscul sufletului meu, să-și prindă marea vrere,
Și mă opresc la candela, care nu moare, creștină sunt, și nu m-abat,
De-a arde lângă ea, și dobândind căldura ei, să nu-mi doresc putere.
poezie de Lilia Manole
Adăugat de Lilia Manole
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru a recomanda secțiunea cu Lilia Manole despre dor, adresa este: