Rainer Maria Rilke despre inimă

Sonetul I

Şi-un pom crescu. O, pură depăşire!
O, cântă-Orfeu! O, în auz pom mare!
Totu-a tăcut. Dar chiar în amuţire,
fu început şi semn şi transformare.

Şi s-au iscat din linişte-animale,
din codrul clar, de cuib, culcuş, desprins;
şi nu din vicleşug sau spaimă-au
prins să fie-n ele-atâta de domoale,

ci din auz... Glas, răgete pustii
părură mici în inimi. Şi-unde doar
colibă fu, mai ieri, spre a primi

aceasta, loc de pofte-ntunecat,
cu o intrare-ai cărei stâlpi tresar –
un templu în auz tu le-ai creat.

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul III

Tot poate zeul. Dar am întrebat
cum te strecori prin corzi de liră
tu, cuget dezbinat? Răscruci se-nşiră
şi-n inimi, temple, zeul n-a durat.

Un cântec învăţat nu-i râvnă dreaptă
nici dibuiri, nici sârg greu răsplătit;
fiinţa noastră-i cântecul rostit
ce lesne-i pentru zei. Dar când îndreaptă

pământ şi stele zeii către noi?
Iubirea, tinere, nu e fiinţă
chiar vorbe de rosteşti cu glas şuvoi.

Învaţă cântecul să-l uiţi de nefiinţă.
Alt suflu-i cântul; iar în jur, părere,
nimic... Zeiescul suflu; adiere.

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A noua elegie

De ce oare când e dat răspasul existenţei să-l petreci
în chipul unui laur, puţin mai întunecat
decât orice alt verde, cu vălurele
pe marginea fiecărei frunze (ca un surâs de zefir) –: de ce
eşti legat atunci să fii om,
să jinduieşti după destin, ocolind destinul?...

O, nu, nu fiindcă fericirea există,
acest pripit câştig al unei grabnice pierderi.
Nu din curiozitate, nici spre deprinderea inimii
ce s-ar afla şi în laur...

Ci fiindcă a fi aici e mult, şi, pesemne,
tot ce-i aici are trebuinţă de noi, pieritorul acesta
ce-n chip ciudat ne este hărăzit. Nouă, celor mai pieritori.
O singură dată totul, numai o dată. O dată, nu mai mult.
Şi noi, aşijderea, o singură dată. Nicicând încă o dată. Da această
o singură dată să fi fost, chiar dacă numai o dată:
pământeneşte să fi fost,
nu pare cu putinţă s-o retrăieşti din nou.

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâia elegie

Cine, dac-aş striga, m-ar auzi, din cetele
îngerilor? şi chiar dacă unul m-ar lua
deodată pe inima lui: aş pieri înaintea
prezenţei prea tari. Căci frumosul nu-i altceva
decât începutul cumplitului pe care abia-l îndurăm,
şi-l admirăm atât pentru că nepăsător, din dispreţ,
nu ne distruge. Cumplit e orişice înger.
Şi astfel mă stăpânesc şi înghit chemarea
suspinului sumbru. Ah, şi cine
ne poate-ajuta? Îngeri nu, oameni nu,
şi isteţele animale observă
că nu suntem prea acasă
în lumea cea tălmăcită. Ne mai rămâne poate
vreun pom pe-o colină, pe care, în fiece zi
să-l revedem; ne rămâne strada de ieri
şi răsfăţata credinţă a unei obişnuinţe
căreia la noi i-a plăcut şi-a rămas şi nu s-a mai dus.
O, şi noaptea, noaptea, când vântul plin de spaţiile lumii
ne mistuie faţa – cui n-ar rămânea, ea, cea dorită,
lin dezamăgind, ea care stinghera inimă

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Dueno, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul II

Precum măiestrului o foaie-aproape
chip drept îl prinde-n zbor, întâmplătoare,
ades cuprinde-oglinda,-n sfinte pleoape
prelins, surâsul singur al fecioarei

când zorile le-încearcă-însingurată,
ori sfeşnicul când rob sclipiri aşterne;
apoi în chipuri vii, întârziată,
răsfrânta umbră doar în suflu cerne...

În stins jăratic pier prelung mijite,
bir înnegritelor cămine,
privirile vieţii, irosite...

Ce pierde ţărna, poate spune cine?
Doar cel ce peste stăvili preaslăveşte
şi inima, cântându-şi, o-împlineşte.

poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul VII

Preaslăvirea, aceasta-i! Un glas slăvitor
ivit, precum metalul pur din zgura
tăcerii. Inima lui e un teasc trecător:
vin omenesc, din veci, băutură.

Nicicând nu dă greş, în pulberi grăind,
învolburat de pilda zeiească.
Dar se preschimbă-n vie, struguri mustind,
în freamăt al zilei miez să-i pârguiască.

Nici de leşuri regeşti nu-i dezminţită
slăvirea aceasta care nu minte,
nici de zei nicicând nu-i umbrită.

Nu-i solie-n pierdută zăbavă,
ce dăruie veghe pe scări de morminte,
morţilor, cupe cu poame de slavă.

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tânguire

O, ce departe-s toate
şi trecute de mult.
Eu cred că steaua de la care
primesc lumină, în singurătate
de mii de ani a dispărut.
În luntrea care a trecut
mi s-a părut că se rostea
o taină înspăimântătoare.
În casă un ceasornic a bătut...
În care casă oare?...
Aş vrea
să ies din inima mea,
să stau sub cerul liniştit şi mare.
Şi să mă rog aş vrea.
Şi poate una dintre stele
există cu adevărat
şi cred c-aş şti pe-aceea dintre ele
care singură a durat,
şi-asemeni unui alb oraş îndepărtat
în ceruri stă la capătul razei...

poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea a doua a cărţii întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XVI

Prietene, deci, tu eşti singuratec...
Noi vorbe şi semne le-mpărtăşim,
treptat lumea prindem să ne-o însuşim:
doar chipul ei, poate, şi slab şi sălbatec.

Mireasma, cine cu-n deget o zvântă?
Puteri ne pândesc, cum tainice oşti.
Şi multe le simţi... Pe morţi îi cunoşti.
Descântecul însă cum te-nspăimântă!

Îndurăm împreună; punţi ne unesc:
Frânturi un întreg ne par, îndeajuns...
Mi-i greu să te-ajut. Deci nu mă sădi

În inima ta. Prea iute-ar rodi.
A zeului mână o port, o cârmesc:
Aci! Iată, Esau în blana-i ascuns.

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e inima ca o femeie-n faţa ta

Mi-e inima ca o femeie-n faţa ta.
Şi e ca Ruth, a lui Noemi noră.
Lâng-ai tăi snopi, cât ziua e de mare,
trudeşte printre slugi, din auroră.
Dar către seară-n valuri se cufundă,
se scaldă şi cu grijă se-nveşmântă,
vine la tine când e pace-adâncă,
vine şi ţi se-ntinde la picioare.

Şi-n miez de noapte de-o întrebi, ea spune-aşa,
cu-adâncă simplitate: Ruth sunt, sluga ta.
Întinde-ţi aripile peste sluga ta.
Tu eşti urmaşul...

Şi la picioare-ţi doarme-apoi tăcut,
inima mea, fierbinte de-al tău trup.
Şi-i o femeie-n faţa ta. Şi e ca Ruth.

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea a doua - Cartea pelerinajului, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul unui sărman pe care îngerul îl ţine de mână

În toiul judecăţii,
senin,
Părinte, renunţ.
Ce văd e mai puţin
decât ce eu, mereu
ştiut-am:
splendoare-a-mbătătoare
a tot ce de când sunt
pierdut-am.
Tu oare-o ştii –
cât de departe
simţirile îmi colindau
când dinaintea
azilului de noapte
tăcut şedeam
în nopţile clare,
de jos, ascultând
a stelelor şoapte?
Câini rătăceau
slobod, în jurul

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Proiecte (1914, Paris), traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XXI

Inimă, cântă-mi acele grădini necunoscute,
clare, de neatins, în butelii închise,
roze de Ispahan ori de Şiraz; apele mute
cântă-le-n slava neasemuitelor vise.

Inimă, nu-ţi sunt străine, vădeşte-o! Grăiesc
despre tine, bogat pârguite smochine,
adieri ce parcă prind chip, ţie-ţi zâmbesc
printre crengile-n floare crescând către tine.

Să renunţi te fereşte, ai cade-n greşeală,
pentru că hotărât-ai, miez înseamnă: a fi!
Fir de mătase te strecoară-n urzeală!

Lăuntric izvod, roi de străfunduri îmbină
– chiar din viaţă clipe de chin de-ar închipui
parte fiind, ţesăturii întregi te închină.

poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A şasea elegie

De câtă vreme stau, smochinele, privind
cum înflorirea-ţi nimiceşti aproape-ntreagă,
şi cum, nelăudată, pura taină-ţi treci
în de timpuriu roditul fruct.
Şerpuitoarele tale – ca flautul fântânii – ramuri
înduplecă seva: şi ea ţâşneşte din somn
netrezită aproape, în culmea celei mai unice împliniri.
Iată – aidoma dumnezeului serii în lebădă.
... Noi, însă, vai! întârziem
cu gloria dezbobocirii lovind înşelaţi
în zăbovitul sâmbure al pământescului rod de pe urmă.
Puţin cei ce simt atât de adânc nevoia de a purcede,
încât inima lor să ardă la zenit
când, ca o mângâietoare adiere de noapte, ispita înfloririi
le-atinge tinereţea gurii şi, din pleoapele lor, prospeţimea:
poate eroii şi poate hărăziţii din adolescenţă pieirii,
cărora marele grădinar – moartea – le-a îndoit altfel vinele.
Încumetători sunt aceia: depăşindu-şi propriul zâmbet
şi-asemănători curtenilor din blândele vederi săpate la Karnak,
deschizând alaiul regelui învingător.

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Ion Caraion şi Petronela Negoşanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căci noi suntem doar coaja, frunza doară

Căci noi suntem doar coaja, frunza doară.
Moartea cea mare, ce-i în orişicine,
ea-i acel fruct pe care totu-l împresoară.

De dragul lui fetiţe se ridică
şi-apar ca un copac dintr-o lăută,
de dorul lui băieţii se-nfiripă;
celor ce cresc, femeile le-ascultă
spaime, ce nimeni altul nu le ia.
De dragul lui, ceva ce-a fost privit,
chiar de s-a stins demult, va rămânea –
şi-oricine-a plăsmuit sau a clădit,
pentru-acest fruct o lume deveni,
şi îngheţă şi se topi,
spre el îşi răsuci lumina toată.
Întreaga inimii căldură-i adunată
în el, şi-a creierului albă pară.
Dar îngerii tăi trec în stoluri, iată,
şi verzi fructele toate le aflară.

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea a treia - Cartea despre sărăcie şi moarte, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuie să mori, aflând-o.» Să mori

(«Papirus Prisse». Din maximele cuprinse în «Ptah-hetep», manuscris datând din jurul anului 2000 î.e.n.)

«Trebuie să mori, aflând-o.»
Să mori de preafrumoasa floare-a surâsului. Să mori
de mâinile ei uşoare. Să mori
din pricina femeilor.

Tânărul cânte-le pe ucigaşe,
când trec prin spaţiul inimii
lui. Din tânăru-i piept
să zbucnească un cânt:
o, neatinse! Cât de străine sunteţi!
Peste culmile
simţirilor sale trec şi revarsă
o dulce noapte
în valea pustie a braţelor lui. Şi vântul
ivirii lor foşneşte-n frunzişul trupului său. Ca un pârâu sclipitor
fiinţa-i se-ndreaptă spre ele.
Dar bărbatul
să tacă şi mai înfiorat. El care

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pieta

Îţi văd acuma iarăşi picioarele, Isuse,
pe care tinereşti eu le-am aflat
pe vremea când, sfioasă, le-am spălat;
o, cum stăteau în părul meu supuse:
un alb vânat în ierburi tupilat.

Trupul pe care nimeni nu l-a iubit vreodată
îl văd abia în noaptea aceasta de iubire.
N-am stat culcaţi alături niciodată,
şi-acum găsesc în juru-ţi doar veghe şi slăvire.

Şi, iată, mâinile îţi sunt zdrobite,
dar nu de muşcătura mea, iubite!
Inima ta-i deschisă şi intră-n ea oricine,
şi-aş vrea să fie numai pentru mine.

Eşti ostenit acuma şi gura-ţi ostenită
nu îndrăgeşte gura mea mâhnită...
A fost cândva, Isuse, vreo clipă pentru noi?
Cât de ciudat ne stingem deodată amândoi!

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când aproape ca-n inimă poţi auzi

Când aproape ca-n inimă poţi auzi
ceasuri bătând fără grabă,
şi când cu voce slabă,
lucrurile se-ntreabă:
eşti aci? –:

Atunci nu-s acel ce-n zori se trezeşte,
noaptea un nume îmi dăruieşte,
pe care, ziua, oricui l-aş spune,
temeri adânci i-ar stârni –

Orice uşă
De-a mea se supune...

Şi atunci ştiu că nimic nu moare,
nici o rugă şi nici o mişcare,
(pentru asta, orice lucru-i prea greu)
copilăria-mi întreagă şi mare
este veşnic în jurul meu.
Singur nu-s niciodată.

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deţinutul

I

Mâinii mele-i rămâne
un gest cu care-nspăimântă;
pe vechile pietre
pică jilav din stâncă.

Aud doar acest ciocănit,
şi inima-mi bate şi-ngână
al stropilor mers istovit şi piere-mpreună.

Mai iute de-ar picura,
un animal de-ar veni.
Mai luminos fu cândva –.
Dar ce putem şti.

II

Gândeşte-te, ceea ce-i cer acum şi vânt,
şi gurii tale aer şi ochilor tăi zi,

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua elegie

Orice înger e înspăimântător. Şi totuşi, vai mie,
vă invoc pe voi toţi, păsări aproape ucigătoare
ale sufletului, şi ştiu cum sunteţi.
Unde sunt vremurile lui Tobie, când unul din cei mai strălucitori stătea în pragul uşii rustice,
puţin travestit, cum se cuvine la drum, şi nu aşa de cumplit,
(un tânăr şi el uitându-se curios la celălalt tânăr). Dacă arhanghelul acum ar ieşi,
primejdios dintre stele, numai c-un pas, în jos, către noi,
cutremurător ne-ar bătea inima. Cine sunteţi?

Fericiţi ai vremii dintâi, răsfăţaţi ai Firii,
trăsături din înalt, creste din zori
ale oricărei creaţii, polen al înfloritei dumnezeiri,
articulaţii de lumină, trecători, trepte, tronuri,
spaţii formate din esenţe, scuturi de dragoste, tumulturi
ale simţirii în extaz furtunos şi, deodată, numai
oglinzi care răspândesc din belşug propria lor frumuseţe
ca s-o creeze din nou în propriile lor feţe.

Noi tot ce simţim împrăştiem; ah, noi
ne exalăm şi pierim; din văpaie-n văpaie

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A cincea elegie

Dedicată doamnei Hertha Koenig

Spune-mi, însă, cine sunt ei, călătorii aceştia puţin mai
trecători ca noi înşine, pe care-mboldindu-i din vreme
îi stoarce, de dragul cui, ah! al cui
o mereu neostoită voinţă? Ci, iată – îi stoarce,
îi încovoaie, îi răsuceşte şi-i ameţeşte,
îi aruncă şi-i prinde din nou, ca printr-un aer
dat cu ulei, mai neted, prin care se lasă iar
jos, pe covorul subţiat, ros de
veşnica lor săritură, pe covorul acesta
pierdut în univers.
Lipit ca un plasture, parcă cerul
de mahala ar fi durut pământul. Şi abia căzuţi
în picioare, aici, iată-i: literă mare a prezenţei... îndată bărbaţii
cei mai puternici sunt rostogoliţi din nou, în glumă, gest
mereu repetat, ca al lui August cel Tare la masă
cu farfuria de cositor.

Ah, şi-mprejurul acestui

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Ştefan Augustin Doinaş şi Virgil Nemoianu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegie neterminată

(Ultima formă a proiectului)

Nu lăsa soarta să-ţi nege copilăria,
fidelitatea acestei cereşti, inefabile vârste, care
ce chiar pe captivul pierind în carcera sumbră,
încă-l susţine, până la capăt. Căci dincolo de timp,
ea stăruie-n inima noastră. Chiar şi bolnavului,
când privirea lui fixă-nţelege că nu-i mai răspunde odaia,
şi nici un lucru în jur, căci toate-s bolnave ca el,
chinuite de febră, vindecabile totuşi –
chiar şi lui îi mai dăruie copilăria roadele ei:
în mijlocul unei naturi ce dispare, decade,
singură ea mai păstrează proaspăt răzorul de flori.
Dar nu e fără primejdii. Iluzia ce cu dantele şi văluri
o face s-arate mai mândră, ne-a-nşelat doar o vreme.
Nu e mai tare ca noi, şi nici mai cruţată;
nici zeii nu pot să-i sporească puterea:
Fără-apărare
e ca şi noi, ca jivinele iarna, fără-apărare,
ba şi mai fără-apărare, căci nu ştie ce-i adăpostul.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Proiecte (decembrie 1920, Castelul Berg am Irchel), traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!