Rainer Maria Rilke despre moarte

Oră gravă

Cel care-acum, undeva, plânge în lume,
fără rost plânge în lume,
mă plânge pe mine.

Cel care-acum, undeva, râde în noapte,
fără rost râde în noapte,
râde de mine.

Cel care-acum, undeva, pleacă în lume,
fără rost pleacă în lume,
pleacă spre mine.

Cel care-acum, undeva, moare în lume,
fără rost moare în lume,
se uită la mine.

poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea a doua a cărţii întâi, traducere de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XIX

Lumea-şi preschimbă-n zbor firea-n
noi chipuri ca norii,
dar creşte desăvârşirea-n
vechi albii, cresc zorii.

Peste calea ce clatină zarea
dezlegat se resfiră
largă, întâia cântare
zeiesc glas de liră.

Nu-i dumirită durerea,
nu-i bucheră iubirea!...
Când ne goneşte în moarte

nu ne dăruie ştirea.
Doar cântecul dă izbăvirea:
sărbătorescul să ne poarte!

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?

Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?
Dacă mă sfarm? (îţi sunt urcior).
Dacă mă stric? (şi băutură-ţi sunt).
Sunt meşteşugul tău şi-al tău veşmânt,
cu mine rostul tău dispare.

În urma mea nu mai ai casă-n care
să te întâmpine cuvinte calde.
Cad eu, din ostenitele-ţi picioare cade
sandala de velur, mângâietoare.

Mantaua ta cea mare se desprinde.
Privirea ta spre care se ridică
obrazu-mi cald precum o pernă mică,
va rătăci-ndelungă vreme după mine –
şi-n asfinţit de soare se va-ntinde în poala rece-a pietrelor străine.

Ce-ai să te faci, Doamne? Mi-e frică.

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea întâi - Carte despre viaţa monahală, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A zecea elegie

De-aş înălţa cândva, la capătul cruntei viziuni,
imnuri şi laudă îngerilor ce-ncuviinţează.
De nu ar da greş pe strunele moi, şovăielnice
sau prea încordate, nici una dintre bătăile
clare-ale inimii. De mi-ar da strălucire mai multă
obrazul meu şiroind:! de-ar înflori obscurele lacrimi.
O, cât de dragi mi-aţ fi atunci, mâhnitelor nopţi.
Cum de nu am putut, nealinate surori,
să vă primesc mai îngenuncheat, să mă las mai desprins
în voia desprinselor voastre şuviţe. Risipitori ai durerilor,
cum încercăm să vedem înainte, în trista durată,
de nu cumva se sfârşesc. Ele sunt însă
frunzişul pururea verde şi sumbru al duhului nostru,
un timp al anului tainic, nu numai timp
– ele sunt loc, aşezare, culcuş, sol, locuinţă.

Vai, într-adevăr, străine sunt in oraşul-durere stradelele,
unde în liniştea calpă, din stridenţe alcătuită,
se-mpăunează poleita larmă, proţăpita statuie,
fontă turnată-n tiparele golului.

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A patra elegie

O, arborii vieţii, când în iarnă?
Nu suntem una. Nici ca păsările-nştiinţaţi
în drum spre sud. Zăbavnic şi-ntrecuţi,
aşa, deodată, ne-agăţăm de vânturi
şi cotropim un iaz nepăsător.
Deodată ştim şi floare şi-uscătură.
Şi undeva mai umblă lei, şi nu ştiu,
cât sunt măreţi, de nici o neputinţă.

Dar noi, când Una vrem, simţim întreagă
împotrivirea celuilalt. Spre duşmănie
ne este preajma. Oare-ndrăgostiţii
n-ajung mereu în margini, unu-n altul,
ei care şi-au promis mereu vânat
şi patrie şi ceruri depărtate?
Pentru desenul unei clipe,-acolo
un fond opus e pregătit, cu trudă,
ca să-l vedem; căci limpede sunt toate
cu noi. Conturul gingaş al simţirii
nu-l ştim: doar ce o modelează dinafară.

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Ştefan Augustin Doinaş şi Virgil Nemoianu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alcesta

Şi iată că deodată între ei
soseşte vestitorul, aruncat
în clocotul ospăţului de nuntă
ca-ntr-o fiertură-un nou ingredient.
Cei care beau acolo n-au simţit
că zeul a intrat pe-ascuns strângându-şi
ca pe-o hlamidă udă de ploaie zeitatea.
S-ar fi părut că-i unul dintre dânşii.
Deodată însă-un oaspete văzu
pe tânărul stăpân al casei cum
în capul mesei nu mai stă, ci este
smuls parcă-n sus şi oglindind în toată
fiinţa lui ceva străin, cumplit.
Apoi amestecul se limpezi
şi s-a făcut tăcere; doar la fund
a mai rămas o drojdie de zgomot
şi-un strat de bâlbâială tulbure,
ce mirosea urât a râs stricat.
Şi-atunci au cunoscut pe zveltul zeu,
şi cum stătea, plin de solie-adâncă,

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea poetului

Întins. Şi faţa lui expusă tuturor,
sta, pal refuz, în pernele abrupte,
de când, cu lumea, cele cunoscute,
de simţurile sale rupte,
căzură-n acest an nepăsător.

Acei ce l-au văzut trăind aproape,
n-au ştiut că-i una el cu tot ce este,
căci toate-s chipu-i: pajiştile-aceste,
aceste-adâncuri şi aceste ape.

O, chipu-i fu întreagă această zare,
ce-l caută şi-acum şi îl doreşte;
şi masca-i, ce-n nelinişte păleşte,
e fragedă şi fără apărare –
un miez de fruct ce-n aer putrezeşte.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul conte de Brederode fuge din captivitate otomană

Îl urmăreau grozav; din depărtare
zvârlindu-i, încruntată, moarte grea,
iar el zbura, aproape de pierzare.
Distanţa de părinţi i se părea

că nu mai e: căci astfel alergând
s-ar mântui chiar fiara.
Dar vuire de râu, lucind şi-aproape.
O zvâcnire îl saltă cu primejdia, făcând

din el iar fiu din ramuri princiare.
Zâmbet de doamne nobile-i luceşte
încă o dată dulce, îi apare,

pe chip sfârşit. El calul îşi sileşte,
mare ca inima-i s-alerge, sare
cu el, şi-n râu ca-n burgul său păşeşte.

sonet de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XIII

O, pară, vişina, mărul în pârg,
agrişele... poamele toate vorbesc:
de moarte vorbesc, de-al vieţii sârg...
îl presimţi şi pe-un chip copilăresc.

Gustă sucul: purcese departe.
Simţi molcom pe limbă tâlcul nespus;
curg gânduri fără vorbe deşarte;
prinse-n rod, carnea lor ni le-a spus!

De rosteşti vorba: măr, toţi o ştiu;
dar mai dens dulce suc simte gura
mângâind legănat muşcătura,

limpezit tot mai treaz, străveziu;
Îndoit râs solar, pământesc –:
O trăiri!... Simţământ... urieşesc!

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul VI

E de pe-aici? Nu; două-i sunt hramuri.
Întinsa lui fire, bogat s-a-mplinit. –
Îndoaie dibaci ale sălciei ramuri,
cine-n străfund rădăcini a ghicit...

Noaptea, pe masă să nu-întârzie
pâine sau lapte: pe morţi îi îmbie! –
Amestecă vraciul aflat pe-aproape,
sub milostivile-i pleoape,

şi pe toate cele văzute le drege,
vrăjite-n ţărână şi fum de vergea,
aievea să-i fie vedenia, lege!

Nimic nu-i poate icoana strâmba,
în iatac ori mormânt s-o-mpresoare,
preaslăvind inele, paftale, ulcioare.

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XIV

Umblăm cu floare, fruct, frunză din vie.
Ci nu spun doar a anului oraţie.
Smălţat, din beznă suie-o revelaţie
şi în sclipirea-i poate-o gelozie

a morţilor ce pun tărie-n lut.
Ce ştim noi cât se-mpărtăşesc din toate?
E felul lor, cu slobod semn a bate
hotarul ţărnii, de la început.

Te-ntrebi atât: cu drag o fac ei oare?
Şi acest fruct, a robilor lucrare,
nu suie strâns, ca pumnul, înspre domn?

Sau domnii-s ei, la rădăcini, în somn,
şi din prinos ne-acordă-o-mbinare
de vlagă mută şi de sărutare?

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multe luntri pe fluvii trec

Multe luntri pe fluvii trec,
şi una sigur l-aduce,
dar să sărut eu nu pot,
şi el se va duce.

Afară era mai.

Pe scrinul nostru-nvechit
două lumânări mai ardeau;
mama cu moartea vorbea,
dar glasul ei frânt s-a oprit.

Şi cum stăm mică-n tăcere pierdută,
n-am ajuns în ţara străină,
de mama cu spaimă recunoscută,
m-am înălţat numai până la pat,
am aflat doar palida-i mână,
şi binecuvântarea ea mi-a dat.

Dar tata, de nebunie cuprins,

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul VII

Preaslăvirea, aceasta-i! Un glas slăvitor
ivit, precum metalul pur din zgura
tăcerii. Inima lui e un teasc trecător:
vin omenesc, din veci, băutură.

Nicicând nu dă greş, în pulberi grăind,
învolburat de pilda zeiească.
Dar se preschimbă-n vie, struguri mustind,
în freamăt al zilei miez să-i pârguiască.

Nici de leşuri regeşti nu-i dezminţită
slăvirea aceasta care nu minte,
nici de zei nicicând nu-i umbrită.

Nu-i solie-n pierdută zăbavă,
ce dăruie veghe pe scări de morminte,
morţilor, cupe cu poame de slavă.

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XVI

Prietene, deci, tu eşti singuratec...
Noi vorbe şi semne le-mpărtăşim,
treptat lumea prindem să ne-o însuşim:
doar chipul ei, poate, şi slab şi sălbatec.

Mireasma, cine cu-n deget o zvântă?
Puteri ne pândesc, cum tainice oşti.
Şi multe le simţi... Pe morţi îi cunoşti.
Descântecul însă cum te-nspăimântă!

Îndurăm împreună; punţi ne unesc:
Frânturi un întreg ne par, îndeajuns...
Mi-i greu să te-ajut. Deci nu mă sădi

În inima ta. Prea iute-ar rodi.
A zeului mână o port, o cârmesc:
Aci! Iată, Esau în blana-i ascuns.

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XIII

Să fugi de bun rămas, precum ar fi
în urma ta, cum e sfârşita iarnă;
căci printre ierni sunt ierni: nu poţi sfârşi
iernând; deasupra inima-ţi aştearnă!...

Să mori cu Euridice-n veci, şi cântă
slăvind; coboară-n aşternut cleştar;
cu cei ce pier în haos mi te-mplântă
şi-n freamăt sfarmă-al cupei sunet rar!

Să fii, deşi părtaş al nefiinţei,
al eului temei statornicit,
deplin plinind ce-o dată-i dat fiinţei;

Tot ce-a fost mut şi orb în rostul folosit,
belşugul firii grămădit pe-un umăr
râzând l-apropie, călcând tot ce e număr.

poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul V

Nu-i faceţi soclu! Deie trandafirul
prinosul lui de floare, an cu an...
Orfeu e – în veci preschimb, şi chiar zefirul
îl ştie-în fel şi chip. Ar fi în van

să-i dăm alt nume: -i pentru totdeauna
Orfeu, plecând, venind, cântând cu zorii.
Nu e de-ajuns s-auzi de-i sună struna
mai mult cât dăinueşte cupa florii?

O, de-aţi pricepe!... Trebuie să piară
chiar de se teme când se iroseşte,
în vreme ce prin grai el depăşeşte

orice. Se-înalţă, ne-nsoţit să moară...
Zăbrele nu cunoaşte lira; silnic Firea
nu-i îngenunche-n zbor desăvârşirea.

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul VII

Flori, voi asemeni drept rânduitelor mâini
– mâini de fecioare, mâini de ieri şi de azi –
flori zăcând pe-un capăt de bancă-n grădini,
rănite pe-un capăt de lânced zăplaz,

încă o clipă de viaţă, apă-adăstând
în moartea ivită; – când ne veţi spune
cum din nou răsăriţi, între axe vibrând,
prinse-ntre degete gingaş; mai bune

decât aţi râvnit? Puteţi presimţi? voi plăpânde
laolaltă-n ulcior înviate,
resfirând spovedanii molcome, blânde.

Nelegiuit v-au cules. Mărturisească
păcate istovitoare, întunecate:
punţi din nou, înflorat, vă-mpletească.

poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul va fi puternic iar şi mare

Totul va fi puternic iar şi mare,
şes neted, ape-adânc unduitoare,
uriaşi copacii, zidurile scunde;
şi-n văi, la chipuri felurit şi tare,
neam de plugari şi de ciobani, oriunde.

Nu temple care-l strâng pe Domnu-n fiare,
ca pe-un fugar şi-l plâng în gura mare,
ca pe-o jivină prinsă şi rănită –
ci case ce-l primesc pe cel ce bate,
şi-un simţământ de-ofrande nesecate,
în noi şi-n orice faptă săvârşită.

Nu dor de-o viaţă dincolo şi peste –
doar gând să n-aduci morţii profanare,
şi, slujitor mereu celor terestre,
să nu mai fii străin mâinilor tale.

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea a doua - Cartea pelerinajului, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XI

Rânduiri ale morţii, rosturi paşnic ivite –
omule, pururi stăpân, să vânezi te-ndârjeşti;
năvod şi capcană, ades vintre ciuntite
prin văgăuni atârnate, sărbătoreşti;

tiptil coborâte. Semne-ale păcii păreţi,
dar brutal lângă mal vă smuncesc slugi ce-aşteaptă,
şi văgăuna prin noapte-azvârlă pale săgeţi:
turturele bete de soare...
Dar treaba o dreaptă!...

Fie departe de cuget a milei suflare,
cel ce vânează rostul şi-l drege;
sârg şi băgare de seamă-i, prin vremi, vânătoarea.

Să ucizi, poartă chipul mâhnirii noastre pribege...
Cuget senin, neprihană şi rouă,
doar ce-n fapte ni se dăruie nouă!

poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A şasea elegie

De câtă vreme stau, smochinele, privind
cum înflorirea-ţi nimiceşti aproape-ntreagă,
şi cum, nelăudată, pura taină-ţi treci
în de timpuriu roditul fruct.
Şerpuitoarele tale – ca flautul fântânii – ramuri
înduplecă seva: şi ea ţâşneşte din somn
netrezită aproape, în culmea celei mai unice împliniri.
Iată – aidoma dumnezeului serii în lebădă.
... Noi, însă, vai! întârziem
cu gloria dezbobocirii lovind înşelaţi
în zăbovitul sâmbure al pământescului rod de pe urmă.
Puţin cei ce simt atât de adânc nevoia de a purcede,
încât inima lor să ardă la zenit
când, ca o mângâietoare adiere de noapte, ispita înfloririi
le-atinge tinereţea gurii şi, din pleoapele lor, prospeţimea:
poate eroii şi poate hărăziţii din adolescenţă pieirii,
cărora marele grădinar – moartea – le-a îndoit altfel vinele.
Încumetători sunt aceia: depăşindu-şi propriul zâmbet
şi-asemănători curtenilor din blândele vederi săpate la Karnak,
deschizând alaiul regelui învingător.

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Ion Caraion şi Petronela Negoşanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!