Textele de mai jos conțin referiri la vânt, dar cu o relevanță mică.
Amurg în Skania
Parcul e sus. Ca dintr-un foișor,
din umbra lui acuma mă cobor
și ies în șes și în amurg și-n vânt,
același vânt pe care-l simt și norii,
apele limpezi și aripa morii
ce-n zarea cerului se învârtește.
Acuma sunt și eu un lucru-n mâna lui,
din toate-aceste ceruri cel mai mărunt. Privește:
Acesta e un singur cer?
O limpede, albastră nesfârșire
pe care-aleargă nouri străvezii,
și-ngrămădiri de alb din când în când,
și-n zare tonu-acela cenușiu, subțire,
pe fondul roz al serii ondulând,
și peste toate calma strălucire
a soarelui care apune.
Stranie alcătuire
în sine zbuciumată și sprijinită-n sine,
[...] Citește tot
poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea a doua a cărții întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Deținutul
I
Mâinii mele-i rămâne
un gest cu care-nspăimântă;
pe vechile pietre
pică jilav din stâncă.
Aud doar acest ciocănit,
și inima-mi bate și-ngână
al stropilor mers istovit și piere-mpreună.
Mai iute de-ar picura,
un animal de-ar veni.
Mai luminos fu cândva .
Dar ce putem ști.
II
Gândește-te, ceea ce-i cer acum și vânt,
și gurii tale aer și ochilor tăi zi,
[...] Citește tot
poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Maria Banuș
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Căci, doamne, marile orașe
Căci, doamne, marile orașe
pierdute sunt și despletite;
Ca dintre flăcări fuge cel mai mare
și să-l aline nu e alinare,
și curg micile-i ore risipite.
Trăiesc acolo oameni, trăiesc greu și rău,
în case-adânci, și gestu-i înspăimântă,
speriați mai rău ca turma nou născută;
respiră-afară treaz pământul tău,
ei însă sunt și nu mai știu că sunt.
Acolo cresc copii pe lângă geamuri,
ascunse-n umbre veșnic cenușii,
și nu știu că afară, flori pe ramuri
cheamă spre zări, spre vânt, spre bucurii
și nu pot fi decât copii și-s triști copii.
Cresc fete-n floare spre necunoscut
și le e dor de calma lor copilărie,
[...] Citește tot
poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea a treia - Cartea despre sărăcie și moarte, traducere de Maria Banuș
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Elegie neterminată
(Ultima formă a proiectului)
Nu lăsa soarta să-ți nege copilăria,
fidelitatea acestei cerești, inefabile vârste, care
ce chiar pe captivul pierind în carcera sumbră,
încă-l susține, până la capăt. Căci dincolo de timp,
ea stăruie-n inima noastră. Chiar și bolnavului,
când privirea lui fixă-nțelege că nu-i mai răspunde odaia,
și nici un lucru în jur, căci toate-s bolnave ca el,
chinuite de febră, vindecabile totuși
chiar și lui îi mai dăruie copilăria roadele ei:
în mijlocul unei naturi ce dispare, decade,
singură ea mai păstrează proaspăt răzorul de flori.
Dar nu e fără primejdii. Iluzia ce cu dantele și văluri
o face s-arate mai mândră, ne-a-nșelat doar o vreme.
Nu e mai tare ca noi, și nici mai cruțată;
nici zeii nu pot să-i sporească puterea:
Fără-apărare
e ca și noi, ca jivinele iarna, fără-apărare,
ba și mai fără-apărare, căci nu știe ce-i adăpostul.
[...] Citește tot
poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Proiecte (decembrie 1920, Castelul Berg am Irchel), traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Întâia elegie
Cine, dac-aș striga, m-ar auzi, din cetele
îngerilor? și chiar dacă unul m-ar lua
deodată pe inima lui: aș pieri înaintea
prezenței prea tari. Căci frumosul nu-i altceva
decât începutul cumplitului pe care abia-l îndurăm,
și-l admirăm atât pentru că nepăsător, din dispreț,
nu ne distruge. Cumplit e orișice înger.
Și astfel mă stăpânesc și înghit chemarea
suspinului sumbru. Ah, și cine
ne poate-ajuta? Îngeri nu, oameni nu,
și istețele animale observă
că nu suntem prea acasă
în lumea cea tălmăcită. Ne mai rămâne poate
vreun pom pe-o colină, pe care, în fiece zi
să-l revedem; ne rămâne strada de ieri
și răsfățata credință a unei obișnuințe
căreia la noi i-a plăcut și-a rămas și nu s-a mai dus.
O, și noaptea, noaptea, când vântul plin de spațiile lumii
ne mistuie fața cui n-ar rămânea, ea, cea dorită,
lin dezamăgind, ea care stinghera inimă
[...] Citește tot
poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Dueno, traducere de Maria Banuș
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
A patra elegie
O, arborii vieții, când în iarnă?
Nu suntem una. Nici ca păsările-nștiințați
în drum spre sud. Zăbavnic și-ntrecuți,
așa, deodată, ne-agățăm de vânturi
și cotropim un iaz nepăsător.
Deodată știm și floare și-uscătură.
Și undeva mai umblă lei, și nu știu,
cât sunt măreți, de nici o neputință.
Dar noi, când Una vrem, simțim întreagă
împotrivirea celuilalt. Spre dușmănie
ne este preajma. Oare-ndrăgostiții
n-ajung mereu în margini, unu-n altul,
ei care și-au promis mereu vânat
și patrie și ceruri depărtate?
Pentru desenul unei clipe,-acolo
un fond opus e pregătit, cu trudă,
ca să-l vedem; căci limpede sunt toate
cu noi. Conturul gingaș al simțirii
nu-l știm: doar ce o modelează dinafară.
[...] Citește tot
poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Ștefan Augustin Doinaș și Virgil Nemoianu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Alcesta
Și iată că deodată între ei
sosește vestitorul, aruncat
în clocotul ospățului de nuntă
ca-ntr-o fiertură-un nou ingredient.
Cei care beau acolo n-au simțit
că zeul a intrat pe-ascuns strângându-și
ca pe-o hlamidă udă de ploaie zeitatea.
S-ar fi părut că-i unul dintre dânșii.
Deodată însă-un oaspete văzu
pe tânărul stăpân al casei cum
în capul mesei nu mai stă, ci este
smuls parcă-n sus și oglindind în toată
ființa lui ceva străin, cumplit.
Apoi amestecul se limpezi
și s-a făcut tăcere; doar la fund
a mai rămas o drojdie de zgomot
și-un strat de bâlbâială tulbure,
ce mirosea urât a râs stricat.
Și-atunci au cunoscut pe zveltul zeu,
și cum stătea, plin de solie-adâncă,
[...] Citește tot
poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
A treia elegie
Una este să cânți iubita. Alta, vai,
acel ascuns, vinovat Zeu fluviu al sângelui.
Iubitul (ea și-l adulmecă de departe) ce știe el
de Domnul desfătului care, ades, în ființa lui singuratică,
înainte ca fata să aline, ades, ca și cum nici nu ar exista,
își înălța capul de zeu, ah, șiroind de cât adânc de necunoscut,
noaptea stârnind-o într-o răscoală făr' de hotar.
O, înfricoșătorul trident al bătrânului Neptun din sânge.
O, sumbrul orcan al pieptului său vuind din spirală de scoică.
Ascultă cum noaptea într-adânc și-n înalt se învolbă. Stelelor, stelelor,
nu vine cumva de la voi desfătarea iubitului dinaintea
feței iubitei? Nu-i oare privirea lui pătrunzând
înlăuntrul chipului ei cel pur un dar al neîntinatelor stele?
Durere, nu tu, iubito, nici maica,
arcul sprâncenelor lui astfel spre așteptare l-a încordat.
Nu fremătarea ta, copilo, în el simțitoare, nu fremătarea ta,
buzele arcuitu-i-le-a rodnic contur.
Nu-i amăgire să crezi că ivirea ta de petală
[...] Citește tot
poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru a recomanda secțiunea cu Rainer Maria Rilke despre vânt, adresa este: