Valeria Mahok despre libertate

Cuget târziu I

Mi-am înţeles părinţii cu adevărat, doar când le-am călcat pe urme şi încă nu am reuşit să le mulţumesc suficient pentru tot ce-au făcut pentru mine.
Am dedus că darul cel mai preţios al copiilor este libertatea de a cerceta singuri.
Am simţit că a fi mamă este o minune cu greutate mare, iar copiii sunt primele minuni ale minunilor.
Am văzut că bunătatea este vulnerabilă pe pământ, dar apreciată de sfinţi.
Am observat că şi iubirea are scară de valori diferite, dar rucsacul ei merită cărat în spate toată viaţa, chiar dacă e greu.
Am văzut că sinceritatea nu aduce întotdeauna bucurii, dar mai are încă susţinători rătăciţi.
Am observat că bucuriile dacă nu sunt împărţite nu sunt bucurii.
Am văzut că toate dărniciile au efect de bumerang.
Am dedus că experienţele vieţii rumegate în timp nasc boabe de înţelepciune pe care Biblia ne-o oferă gratis.
Am înţeles că numai diferenţa dintre caracterele omeneşti stimulează progresul.
Am observat că bolovanii vieţii nu sunt imobili, dacă puterea crezului nu schiopătează.
Am început să simt cu adevărat gustul fericirii, când grăunţele înţelepciunii mele au intrat în faza de coacere.
Am simţit că iubirea are puteri magice şi dincolo de viaţă.
Am dedus că pentru a escalada piramida vieţii cu bine trebuie să mă hrănesc cu pâinea înţeleptului.
Am urât fără să vreau oamenii fără norme morale sănătoase, dar mi-am dat seama că şi eu fac parte din turma Domnului.
Am invidiat oamenii bogaţi spiritual şi pacea inimii lor, dar nu şi renunţările lor lumeşti.
Admir plângând bucuriile performanţelor omeneşti şi sacrificiul lor nebănuit, dar sunt atât de departe de ele.
Am observat că darurile caracterelor omeneşti sunt diferite ca să ne înţelepţim unii pe alţii.
Am observat că fără vrerea lui Dumnezeu suntem nimic, dar El ne-a iubit mult dând lumii viaţa cu miracolele ei surprinzătoare.
Cred în Dumnezeu pentru că nu l-am văzut, dar l-am simţit.

[...] Citeşte tot

poezie de Valeria Mahok (21 mai 2007)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuget târziu

Am dedus că viaţa pâmânteană ar deveni o adevărată peliculă divină,
dacă oamenii nu s-ar speti să o aglomereze cu viitoare religve materiale,
ci s-ar înfrupta mai des din bucătăria frumuseţii ei spirituale,
care prin legile înţelepte va înflori sănătatea, fericirea şi pacea sufletească a omenirii.

Am învăţat că nu râvnesc şi să nu imit pe nimeni niciodată, pentru fericirea searbădă a confortului material,
dar să fac tot posibilul să arăt oamenilor din jurul meu cât de aproape şi de sănătoasă este fericirea spirituală,
trebuie doar să o dorească cu adevărat şi să respecte câteva norme elementare de morală,
apoi trăgând linie de fracţie să calculeze cu mintea sufletului câtul dintre fericirea materială şi cea spirituală şi să aleagă.

Am înţeles că nu întâmplător viaţa pământeană are scară de valori,
dacă pe ea nu se coboară măcar o dată în infernul mizeriei morale nu avem cum să râvnim la caracterul frumos al înţelepciunii.

Am dedus că în travaliul vieţii pământene, iubirea umană ridicată mai presus de cea Divină, transformă viaţa oamenilor în episoade dramatice şi poate educative până la sfârşitul ei.

Am înţeles că oricât de ateistă şi nesaturată este stiinţa omenirii, în faţa neputinţei şi a morţii îngenunchiază la picioarele Divinităţii cerându-i cu pioşenie ajutor şi îndurare.

Am dedus că oamenii aţâţaţi de poftele cunoaşterii, dezgroapă barierele enigmelor îngropate de frământările trecutului, eliberând odată cu ele şi blestemele lor.

Am înţeles că energia apei este însetată de sărutul rece al pământului ca plămânii focului de oxigen, ca aripile aerului de libertatea mişcării şi ca omenirea de fericirea supremă, încă umbrită de caprici ispititoare.

[...] Citeşte tot

poezie de Valeria Mahok (martie 2008)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi româneşti...

Ţara mea cu piept de dor,
Scăldată în lacrimi de izvor,
Mama, tuturor românilor...
Te-ai zbătut ca timpu-în viaţă
Şi-acum eşti din nou în ceaţă.

Copiii buni îţi fug din ţară,
Nu mai vor viaţă amară,
Familia îşi pierde statutul,
Libertatea îşi strâmbă gândul...
Orfanii plâng, după părinţi,
Înotând printre gunoaie,
Mâncând ce aruncă alţii
Dormind sub covor de ploaie.

Dacă fii cei de-afară...
Nu ţi-ar fi fardat faţada
Ruină erai, Mamă Ţară!
Cu toţi hoţii la grămadă,
Ciorile cântând belşugul,

[...] Citeşte tot

poezie de Valeria Mahok (7 noiembrie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pribegie ,,săracă copilărie"

Şi-au plecat români de-ai noştri
De voie şi de nevoie,
Prin străini în lumea mare,
Pentru un bani, mai de valoare,
Pentru ce-au uitat legiştii.

Zările îndepărtate crunt onoarea le-a lovit,
Căci român eşti doar în ţară,
La străini, slugă vândut.
Plâng copiii, plânge neamul,
Când familii se dezbină,
Dorurile îi sugrumă
Şi în lacrimi le înghit,
Numai banii îi mai alină,
Preţul lor e scump plătit.

Haideţi fraţilor acasă!
Că şi aici este de lucru,
Faţa ţării să înflorim,
Drept că bani sunt mai puţini,

[...] Citeşte tot

poezie de Valeria Mahok (19 ianuarie 2020)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu poţi fi poet...

Nu poţi fi poet, până nu pândeşti primele suliţe ale razelor de soare, răsărind din culcuşul orizontului, inundând gratuit cărările spiritului omenesc şi pe cele ale pământului roditor, ca o sfântă binecuvântare matinală.

Nu poţi fi poet, până nu vezi cum creşte firul ierbii sub roua dimineţii sau deşteptarea ciripitorilor din frunzişurile verzi şi crude, purtând cu ele trilurile libertăţii spre marea cerului primitoare de frumos.

Nu poţi fi poet, până nu întâmpini valsul capricios al vântului pe mare, printre miresmele florilor de câmp, pe alei cu trandafiri înfloriţi sau lângă perdelele ferestrelor deschise, pentru a invita imunitatea naturii să-ţi intre în casă sau să-ţi însoţească bucuria întâlnirii, fredonând o melodie.

Nu poţi fi poet, până nu asculţi cascadele picăturilor de ploaie, căzând peste tăcerea amintirilor sau pe faţa omului îndrăgostit, care le-ar gusta la nesfârşit jocul ud, adunat în podul palmelor calde de melancolie sau fericire.

Nu poţi fi poet, până nu înţelegi plânsul iedului flămând urcând crestele munţilor după ţâţa caprei, până nu rămâi uimit cum îngenunchează stânca sub copitele sprintene ale ţapilor furioşi sau până nu surprinzi bucuria din privirile drăgăstoase ale copiilor, faţă de tot ce le este lor drag.

Nu poţi fi poet, până nu săruţi cu privirea iscoditoare clarul lunii pline, enigmatică în nopţile liniştite de iubire, până nu culegi buchete de stele din simfonia zodiacului ceresc sau până nu guşti amprentele sării de pe buzele iubitului, iubitei, ieşit din valurile mării.

Nu poţi fi poet, până nu-ţi laşi amprenta îngerească a trupului tău pe o plapumă de mărgăritare înzăpezite, în joc ca de copii, până nu dai mâna cu cerul de pe crestele munţilor inhalând aerul rece şi curat, plăcut spiritului înălţător şi până nu sfidezi ecourile munţilor lor cu cele ale fericirii tale.

Nu poţi fi poet, până nu înfrunţi gerul despărţirii de cineva drag şi până nu înveţi, că toate frământările vieţii, bune sau rele sunt daruri necesare şlefuirii tale spirituale, spre liniştirea sufletului împovărat de păcate, cu voie sau fără voie.

Nu poţi fi poet, până nu eşti cinstit faţă de semenii tăi, aşa cum ai vrea să fie ei faţă de tine şi până nu îi ajuţi să îşi corecteze defectele sau până nu le binecuvântezi altruismul voluntar, în funcţie de necesitate şi împrejurări.

Nu poţi fi poet, până nu iubeşti, dăruieşti sau eşti om, în adevăratul sens al cuvântului!

poezie de Valeria Mahok (30 mai 2015)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pandantive vii...

Când luna vălul de mătase îşi scutura,
Pe toată valea răpusă de tăcere,
Îmbrobodiţi în scutecul iubirii,
Vrăjile nopţii pe drumuri ne purtau,
Sfidând statura lunii pline.

Şi mânâ în mână colindam păduri, câmpii virgine,
Botezate de mirul florilor alese enigmatic,
Descântaţi de spiritul divin şi singuratic,
Ne înfrăţeam cu cerbul mândru şi ciuta săltăreaţă,
Când veveriţele se speriau de şoapta noastră,
De orice foşnet viu din lumea lor măreţă.

Ce înalt era focul, ce-l aţâţa-i voios,
Cu cetină de brad sfidând bolta crească şi pădurea,
Mă răsfăţai cu glume şi gesturi copilăreşti,
Ca amintirii noastre să nu-i ştirbim statura,
Când pipa fericirii noi amândoi scrumam.
Potcoava găsită, acum e mărturia.

[...] Citeşte tot

poezie de Valeria Mahok (12 februarie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aspecte 2021

E pace...
E o linişte falsă,
Afişată peste nemulţumiri în rate,
Sunt tăceri sugrumate şi priviri vorbitoare,
Sunt stări triste, rânjind la soare,
Că domul Covid nu ne-a lovit chiar pe toţi,
Şi sufăr, că durerile omeneşti se răsfaţă ca în rele poveşti,
Când suntem neputincioşi sau fără recuperare.

E pace...
E o linişte întrebătoare peste poveri în floare,
Sunt tăceri strigătoare la cer,
Este atâta ură, singurătate în doi şi dezbinare,
Indolenţa omenească creşte, nu moare,
Iubirea şi prietenia nu mai au sfânt temei,
Sunt cernite la culoare,
Este încruntare, minciună, sfidare, dezorientare
pe orice carare
Şi capete aplecate afişând disperare.
Speranţa de bine tristă floare este constrânsă şi peste hotare,

[...] Citeşte tot

poezie de Valeria Mahok (8 aprilie 2021)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi place...

Îmi place să mă trezesc cu soarele în faţă,
Şi lui Dumnezeu să –i mulţumesc pentru tot,
Ca într-o prefaţă a operei de viaţă.

Îmi place să mânânc bine şi de toate,
Sunt o gurmandă înfometată de lucruri bune,
Măreţe, de pace şi dreptate.

Îmi place să străbat cărările naturii,
Din vârf de munte până în vale
Şi ochilor să le ofer frumosul, plin de încântare.

Îmi place să-mi beau cafeaua dimineaţa
Pe un bolovan scăldat în razele de soare,
În mijlocul unui râu cu valuri mici, ca viaţa trecătoare.

Îmi place să-mi adap setea la gură de izvoare,
Iar trupul să mi-l spăl în cascade zgomotoase, reci,
Cu incantaţii, de binecuvântare.

[...] Citeşte tot

poezie de Valeria Mahok (26 martie 2019)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!