William Shakespeare despre adevăr

Sonetul 14

Eu nu-mi culeg cunoaşterea din stele,
Deşi pricep ceva Astronomie,
Dar nu vestesc noroc şi nici belele,
Nici foamete şi boli şi sărăcie.
Şi nu pot spune soarta cu-amănunte
Să ştie toţi dacă e vânt sau ploaie
Ori să prezic la regi, ca să-i încânte,
Privind spre cerul cu sclipiri vioaie.
Ci eu cunosc ce ochiul tău vădeşte,
În timp ce sus în stele văd prea bine
Că frumuseţea cu-adevărul creşte
Când procreezi, aşa cum se cuvine.

Căci altfel, prevestirea este clară,
Frumos şi adevăr cu tine o să piară.

poezie celebră de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 85

Din bun simţ, Muza mea nu glăsuieşte
Când harurile-ţi sunt elogiate
De-o pană ce dibaci te poleieşte
Cu stihuri de-alte Muze inspirate.
Eu cuget drept, când alţii scriu de bine,
Şi strig "Amin", ca un diacon fraier
Când cei capabili te slăvesc pe tine
Cu-al lor condei ce toarce vers din caier.
Şi când aud cum altul te cinsteşte
Rostesc, "Adevărat", deşi aş spune
Ceva mai mult, c-al meu gând te iubeşte,
Dar vorbele ezită să se-adune.

Unii pun preţ pe ce zice cuvântul,
Pe când eu tainic te slăvesc cu gândul.

poezie celebră de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 105

Nu, dragostea nu-mi e idolatrie,
Cel ce mi-e drag nu-i idol nicidecum,
La fel mi-e cântecul şi-i dat să fie
Doar unuia-nchinat, oricând, oricum!
Iubirea-i blândă azi şi mâine-i blândă
Mereu statornică-i lumina ei,
De-aceea versul cântecul şi-l cântă
Şi pune, doar pe-un singur gând, temei.
Frumos, blândeţe, adevăr – rezumă,
Frumos, blândeţe, adevăr, spun tot.
Cuvinte trei, ce timpul mi-l consumă,
Cu altele să le mai schimb nu pot.
Frumos, blândeţe, adevăr, răzleţe,
Un singur loc să-l umple or să-nveţe.

sonet de William Shakespeare din Sonete (1609), traducere de Gheorghe Tomozei
Adăugat de Madame
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 138

Când dragostea mea jură că-i numai adevăr,
O cred, deşi ştiu bine că mă minte,
Ca să mă poate socoti tânăr nepriceput,
Stângaci în ale lumii măsluite subţirimi.
'N deşert astfel crezând că ea tânăr mă crede,
Cu toate că eu ştiu că anii buni ai vieţi-mi au trecut,
Eu, zâmbitor, mă-ncred în limba-i prefăcută,
Luând chip de falsă liniştire la-ale dragostei păcate.
Dar de ce spune iubita-mi că e tânără?
Şi de ce nu-i spun că sunt bătrân:
O, al Dragostei bun obicei e-n vorbe-nbunătoare,
Şi Vârsta, în iubire, nu place anii-i să i-i numeri.
De-aceea cu Dragostea mă culc şi ea cu mine,
Spre-a şterge păcatele noastre-n iubire.

sonet de William Shakespeare din Pelerinul pasionat (1599), traducere de Andrei Ion Deleanu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Polonius: Aşteptaţi puţin, bună doamnă; am să vă spun exact ce scrie. (Citeşte.)
"Poţi pune la-ndoială că stelele-s doar vetre de jăratic,
Ori că soarele se preumblă-n cer,
Poţi să crezi că adevărul e minciună,
Dar nicicând să nu te-ndoieşti de dragostea mea.
O, iubită Ofelia, n-am darul poeziei;
Nu cunosc arta de a-mi pune suspinele în versuri, dar crede-mă
Că te iubesc mult, foarte mult. Adio.
Pe vecie al tău, scumpă doamnă, cât timp acest corp îi va aparţine,
HAMLET."

replică din piesa de teatru Hamlet, Actul II, Scena 2, scenariu de William Shakespeare (1599), traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 72

Când o să întrebe lumea, cum socot,
Ce merite-am avut să mă iubeşti
Chiar de-am murit - ai grijă să negi tot,
Cu mine n-ai de ce să te făleşti.
Şi n-are rost să minţi aşa frumos
Şi-n mod nepotrivit să mă slăveşti
Când eu sunt mort şi zac acolo jos
Şi adevărul tu îl terfeleşti.
Dar ca să nu ajungi să minţi sfruntat,
Din dragostea ta mare, fă cum poţi
Şi al meu nume lasă-l îngropat,
Ca să nu fim batjocoriţi de toţi,

Căci mi-e ruşine viaţa să-ţi complic,
Iar tu te faci de râs pentru nimic.

poezie de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 110

Ah! E adevărat că am umblat
Şi m-am făcut de râs pe unde-am fost,
Am gândit rău, iubirea am înşelat,
Tarelor vechi din nou le-am dat un rost;
Şi e real că am dispreţuit
Tot ce e drept, dar jur pe ce-i ceresc
C-atunci când am avut un alt iubit
Am înţeles ce mult te îndrăgesc.
Dar acum gata, nu mai fac nimic
Poftele mele nu le mai aprind,
Căci nu vreau să mâhnesc un vechi amic
De-a cărui pasiune eu depind.

Urează-mi bun venit, spre Rai mă îndrept
Când cu iubire tu mă strângi la piept.

poezie de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 123

Nu, Timp, nu te făli că îmbătrânesc,
Că piramide noi ce s-au făcut
Nu-mi par a fi altfel, nu mă uimesc;
Ele imită lucruri din trecut.
Trăim puţin, de-aceea admirăm
Lucruri mai vechi, dar tu ne-ai amăgit;
Şi credem azi că noi le ridicăm
Uitând că de-al lor nume-am auzit.
Eu te desfid cu tot ce-ai consemnat,
Nu venerez prezent şi nici trecut,
Căci ce vedem şi tot ce ai păstrat
Sunt doar minciuni ce-n grabă le-ai ţesut.

Eu jur că-n veci voi fi adevărat;
Cu coasa ta nu pot să fiu tăiat.

poezie de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 138

Când draga mea se jură că-i cinstită,
O cred, deşi ştiu bine că trădează;
Ea zice că am mintea mărginită,
Că nu ştiu că în viaţă toţi trişează.
Eu m-amăgesc că tinerel mă vede,
Cu toate că spicat îmi este părul,
Iar mintea gura-i prefăcută o crede;
Şi eu şi ea ascundem adevărul.
De ce nu-mi spune drept că-i neserioasă?
Eu că-s bătrân de ce nu-i spun de-îndată?
O! Ce iubire aparent frumoasă
Când varsta se ascunde, nu se-arată.

Deci eu o mint pe ea şi ea pe mine;
Doi prefăcuţi ce astfel se simt bine.

poezie de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet XXX

Când în gândurile mele rechem din întunericul tăcerii,
Atât de des, amintirea altor vremuri, de demult trecute,*
Suspin după lucruri de dincolo de pânzele vederii,
Din doruri vechi curg lacrimi noi pentru cele-n veci pierdute.

Apoi, cu ochi uscaţi de plâns, arunc o privire
În fiecare vis spre prietenii răpiţi de mâna vitregă a sorţii
Şi tânjesc din nou după aceeaşi imposibilă iubire,
Şi-mi este dor de toţi cei ascunşi de neagra noapte-a morţii:

Mă întristez pentru toate florile durerilor neofilite
De-altădată, la nenorocirile trecute mă-ntorc iarăşi
Jelind nişte păcate care-au mai fost cândva jelite

Şi, deşi plătite, le mai plătesc o dată. Am fost tovarăşi.
Dar de câte ori mă gândesc la tine, prieten drag, toate
Pierderile mele parcă nici n-au fost, iar regretele-s uitate.

[...] Citeşte tot

poezie de William Shakespeare, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!