Uneori și eu eram vesel și plin de nădejdi, însă acum mă simțeam ca un butoi gol și dogit și îmi lipsea până și gustul vieții. Văzduhul fierbinte mă scălda în sudoare. Soarele, cu ciocanele lui de foc, mă izbea drept în creștet.
Zaharia Stancu în romanul Pădurea Nebună, Editura Cartea Românească -1974
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dacă aș fi izbutit...
Dacă aș fi izbutit să mă lepăd de trup
ca de o covârșitoare
și inutilă povară
și totuși să trăiesc,
să trăiesc!
Să fiu umbră,
dar să văd,
să aud.
Umbră să țiu,
dar să gândesc.
Și glas de tunet să am,
glas de vioară să am...
poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
La început, când eram băiețandru, am avut și eu conștiință. Ca să trăiesc, am aruncat într-o zi o halcă de conștiință, în altă zi altă halcă, până când, tot hărtănindu-mi conștiința și aruncând hălci din ea, ca să trăiesc, m-am pomenit că nu o mai am.
Zaharia Stancu în Jocul cu moartea
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cântec I
Azi dimineață eram rouă.
A venit soarele și m-a băut
Viața împărțindu-mi-o-n două.
Azi la amiază eram nor,
A venit soarele și m-a băut
Picătură cu picătură, ușor.
Astă seară stea voi fi, stea,
N-am să clipesc de multe ori.
Marea mă cheamă, vrea să mă bea.
poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Nimeni nu știe când va muri. Nimeni. Omul, când se uită înainte, i se pare că viața lui va fi lungă. Și de asemenea i se pare că viața e ceva, că viața e mult, că viața e totul. Poate să fie așa, și poate să fie și altfel. Pentru că, atunci când omul se uită în urmă, i se pare că viața a fost puțină, dacă nu chiar nimic.
Zaharia Stancu în Șatra
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!
Fără îndoială că la vârsta aceea cu totul fragedă nu mi-am propus să țin minte tot ceea ce vedeam și tot ceea ce auzeam, dar am ținut minte. Totul. Absolut totul. Am înmagazinat astfel, fără să știu, un teribil material, care mai târziu a devenit o parte din materialul meu de viață, din materialul cu care aveam să fac literatură.
Zaharia Stancu în Confesiunile lui Darie (1966)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Eu sunt soarele tău
Eu sunt soarele tău și fără mine
Tu nu poți să trăiești.
Eu sunt aerul tău și fără mine
Tu nu poți să trăiești.
Eu sunt apa ta și fără mine
Tu nu poți să trăiești.
Eu sunt pâinea ta și fără mine
Tu nu poți să trăiești.
Eu sunt somnul tău și fără mine
Tu nu poți să trăiești.
Eu sunt...
Eu nu sunt nimica.
Nu sunt nimica.
poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pe cine iubisem eu în scurta-mi și tulburea-mi viață? Acum pe cine iubeam eu? Pe sub ferestrele cui, mohorât, însă cu inima plină de nădejdi, s-ar fi cuvenit să trec? Uscată iască mi-era inima. Uscate lemn îmi erau buzele. Uscate lemn și acre oțet. La Sotir parcă băusem oțet, nu vin tare și vechi. Cenușă și câlți parcă mâncasem...
Zaharia Stancu în romanul Pădurea Nebună, Editura Cartea Românească -1974
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dacă viețuiești la sat, nu prea iei în seamă că arborii îmbătrânesc. Lângă cei vârstnici răsar alții, și an de an noii răsăriți se înălță în soare cu frunzișul proaspăt și verde, cu tulpinile zvâcnind de sănătate. Arborii tineri acoperă cu frunzișul și cu vigoarea lor bătrânețea și urâțenia celor din jur, pe care securea nu întârzie să-i doboare.
Zaharia Stancu în romanul Pădurea Nebună, Editura Cartea Românească -1974
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Izvorul
Miroase a pământ, a umed, a nori.
Mâine, primăvara va pătrunde-n oraș
Cu trăsura plină de flori,
În fața ei se vor deschide toate ușile.
Ca să iasă din bârlogul de iarnă,
Urșii trebuie să meargă de-a bușile.
Ciutele vorbesc între ele în șoapte
Despre lupii ce cutreieră câmpul
Și despre iezii fătați peste noapte.
Primăvara va veni, va pleca,
Cu altă iarbă, cu alte zăpezi,
Dar izvorul vieții nu va seca.
poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Mamei
Ai crescut in lume trei feciori
Si i-ai aruncat în poarta lumii,
Trei amare, întunecate flori.
Aspru, cel dintăi intoarce plugul
Pe pământuri dure și străine,
Si i-a îndoit grumazul jugul.
Cel mai mic a devenit burghez,
Primul, din măduva ta cu burta.
Primul, din măduva ta obez.
Mijlociul suduie viața,
Răsărituri noi poarta sub tâmple,
Si se luptă și frământa ceata.
Trei feciori ți-au răsărit din pântec,
Unul singur astazi te pastrează
Siluetă fumurie-n cântec.
poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Elegie
Am uitat demult cum arăți,
Dar poate ochii îți erau albăstrii,
Părul aprins ca pădurile toamna,
Mâinile mici și viorii.
Am uitat demult cum vorbești,
Dar parcă aveai glasul scăzut;
Mai aud, ca prin vis, o vioară
Îngânând în trecut.
Am uitat cu totul de tine,
Doar un nume rotund mi-amintesc.
Doar obrazul, prea tânăr, pufos
Ca o piersică-n pârg mi-amintesc.
Nici nu-mi pasă de tine, nu-mi pasă
Dac-ai murit, dacă trăiești...
Doar o ciudă smintită mă zbuciumă.
Crești din zăpezi și mătasă.
poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dincolo de zidul alb
Dincolo de zidul alb e soarele
Tolănit pe lanuri verzi și pe copaci.
Smulge-i sufletului aripele,
Tu, cel mai sărac dintre săraci.
Dincolo de zidul alb e visul
Căutat pe cărărui întortocheate.
Hai, îngroapă-ți liniștit ucisul
Dor în inima ce încă bate.
Dincolo de zidul alb sunt mări,
Clopote, păduri, ereți și vrăbii.
Ochii tăi trudiți și fără zări
Taie întunericul ca două săbii.
Dincolo de zidul alb e viața
În care niciun fir de iarbă nu-i stingher.
Tu, captiv, așteaptă-ți dimineața
Și o să te urci pe scări de nori la cer.
poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Unii-mi spun că ești încă frumoasă
Unii-mi spun că ești încă frumoasă
Eu nu te mai văd azi în nici-un fel
Altădată viețuiam în colibă
Și visam că trăim în castel
Poți să mă duci într-o vale adâncă
Și să-mi spui că mă porți pe câmpie
Ori despre-un crâng de mărunte vlăstare
Să-mi spui că-i o bătrână vlăsie
Nu știu în ce parte se află apusul
Nici răsăritul încotro vine
Unii-mi spun cu cât ești mai orb
Cu-atât lumea o vezi mai bine
Nu-mi mai văd nici măcar mâinile
Când le duc la gură să mi le mușc
Altădată ocheam Steaua Polară
Și trăgeam în ea s-o împușc.
poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cântec
Rădvanele liniștii dincolo de deal au poposit,
Apele sunt cum e cerul, cerul cum sunt apele.
Amurgul rumen închide pleoapele,
Vântul trece, strigă un clopot în turnul învechit.
Cirezile vin, cumpenile fântânilor li se închină,
Umbrele cresc, șoapte înfrigurate răsar.
În limpezișurile cerului se risipesc iar
Bani neatinși de rugină.
În grădină mi-a intrat un tâlhar,
Mi-a furat uleiele, albine, fericirea.
Am cântat cetatea și câmpul, iazul clar,
Viața, moartea, iubirea.
Cântă, omule, cât ești viu, cântă,
Nu te gândi nicio clipă la moarte,
Moartea e departe, departe,
Cântă, omule, cât ești viu, cântă.
poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Zilele... zilele
Nu știu cum au fost zilele mele,
Dar până la una au ars, au ars.
Cenușa lor mi-a rămas în palmă
A venit vântul și a risipit-o,
Peste grădini înflorite a risipit-o.
Nu știu cum au fost nopțile mele,
Dar până la una s-au topit,
Ca zăpezile iernii s-au topit.
A deschis gura pământul, gura,
Și până la una le-a înghițit.
Nu știu cum a fost dragostea mea.
Poate dulce a fost, poate amară.
Poate-a durat o viață, poate numai o seară.
Timpul viclean a adus-o pe aripi,
Timpul viclean a venit și-a luat-o.
Nu știu cum va fi moartea mea,
Dar n-o să vrea să fie blajină.
[...] Citește tot
poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Halucinații
Cerul nu e decât un uriaș iaz,
Mă plimbă pe apele lui corabia norilor.
Încotro mă întorc văd același obraz,
Aceiași ochi mirați, ca ai florilor.
Tu întinde-mi mâna, doar mâna,
Îți voi citi în miezul gândului.
N-ai mai putea să-mi purifici țărâna
Nici dac-ai da foc pământului.
Poate sunt sămânță de lotru,
Nici o stâncă nu mă strivește,
Dar la marginea marelui codru
Întunericul gras mă pândește.
Floarea-soarelui a crescut prea înaltă
Tot uitându-se mereu după soare.
Cârtițele uitate pe câmp
Și-au săpat singure, în pământ, închisoare.
[...] Citește tot
poezie celebră de Zaharia Stancu din volumul: Anii de fum (1944)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Casa a rămas așa cum o descrisesem eu, până acum 30 de ani, când unul din cumnații mei care o locuia a dărâmat-o pentru a construi pe același loc alta ceva mai fățoasă și mai confortabilă Am fost la părinți unsprezece frați și surori. Fratele meu, Alexe, a trăit numai șapte zile. Sora mea, Rada, șapte sau opt ani. Alexe a murit de fălcariță iar soră-mea, Rada, a pierit de glonț. Un vecin umblând neatent cu o armă de vânătoare a împușcat-o în cap. Am rămas în casă nouă copii patru băieți și cinci fete. Doi frați și trei surori sunt mai în vârstă decât mine, un frate și două surori mai mici. Toți acești nouă sunt eroi ai cărților mele și în primul rând ai "Desculțului".
Zaharia Stancu în Confesiunile lui Darie (1966)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Diavolii vin pe rând
Vine diavolul alb și-mi spune:
Ai iubit, dar ai și uitat.
Rămân cu ochii în jos și tac.
Tac întristat, tac rușinat.
Vine diavolul roșu. Mă-ntreabă:
Unde ți-e sulița? Unde ți-e sabia?
Îi arăt portul cu ape stătute:
Mi-a plecat, îi spun, goală, corabia.
Albastrul diavol vine și-mi spune:
Știu bine că-ți plac zorile.
Îmi plac, îi răspund, dar îmi place și roua
Pe care-o păstrează în ochi florile.
Diavolul negru vine la rând.
Tace. Și m-apucă de mină.
Îl rog lângă mine, măcar o clipă,
O singură clipă să mai rămână.
[...] Citește tot
poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Textele de mai jos conțin referiri la viață, dar cu o relevanță mică.
Cântecul lebedei
M-am întors într-o zi în sat
Să mai adoarmă în mine tristețea
Și toți salcâmii m-au întrebat
Unde? Unde ți-e tinerețea?
Am pierdut-o le-am spus am pierdut-o demult,
Zi cu zi am pierdut-o și noapte cu noapte.
Mi-au mâncat-o orașul plin de tumult
Și cântecele toate rostite în șoapte.
Am vrut să văd casa în care-am crescut,
Poarta a rămas zăvorâtă.
De ce te-ai întors? Ce mai cauți aici?
S-a răstit la mine o umbră urâtă.
Nu te speria, i-am răspuns, n-am să-ți cer
Nici pâine, nici struguri, nici rodii,
Doresc doar atât: să-mplinesc
Ce e scris în străvechile zodii.
[...] Citește tot
poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru a recomanda secțiunea cu Zaharia Stancu despre viață, adresa este: