bucurie şi nemulţumire

Relaţiile de cuplu NU trebuie resimţite ca obligaţii! Când dorinţa de control, intenţia de a-l deţine pe celălalt ca pe un obiect şi reproşurile sunt puse înaintea respectului, încrederii şi a înţelegerii reciproce, aşa-zisa relaţie începe să se destrame şi să aducă mai multe frustrări decât bucurii. În aceste cazuri, apariţia şantajului emoţional din partea unuia dintre parteneri nu este chiar o surpriză. Cu toate acestea, inducerea vinovăţiei nu este o soluţie pentru salvarea cuplului! Gândeşte-te bine ce urmează să faci (faceţi) pentru că 1. nu poţi ţine pe cineva lângă tine cu forţa sau din frică şi 2. astfel de alegeri trebuie să vizeze în primul rând starea de bine şi evoluţia personală; abaterile în acest caz te pot arunca în umbra degradării individuale, aducând după sine nemulţumiri faţă de propria persoană (pe care apoi le proiectezi asupra relaţiei), dar şi sentimente de neîmplinire.

citat din Marius Simion
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portretul unei dame de companie

Zilele astea în care pictez o damă de companie
îmi aruncă timpul pe şevalet ca o ploaie
doresc să ating modelul şi nu mă lasă,
vreau sa plătesc şi nu vrea nimic,
îmi plimbă dorinţele pe neliniştea sânilor
şi mă face să-i conturez nervos.

O aşez la fereastră să-i pătrundă lumina prin păr
şi aura ei mă arde la degete
trupul are ceva care-mi curbează liniile
ori le frânge şi cuţitul scapă bucăţi de culoare
pe unde abia trebuie ninse.

Se-nmulţesc nemulţumirile căderii umbrelor
modelul e scump şi formele ei diafane
pot fi prinse când le pipăi, când le sorbi
ca pe o licoare devoratoare de simţuri
îi promit un tablou dar e prea puţin
pentru corpul ei sculptat în abanos.

[...] Citeşte tot

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (23 septembrie 2009)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alex: Scuzaţi-mă, vă rog, dumneavoastră sunteţi cumva...
Petra: Fată?! Da, sunt! Şi; ce-i cu asta? Aveţi ceva împotriva fetelor care practică această meserie, de body-guard?
Alex: Ah, nu, deloc, domnişoară... N-am nimic împotriva dumneavoastră sau a meseriei pe care v-aţi ales-o. Sunteţi liberă să vă alegeţi orice consideraţi că vi se potriveşte...
Petra: Foarte bine! Mă numesc Petra Neţoiu, cunoscută printre body-guarzi drept "Ucigaşa"; asta-i porecla mea.
Alex: Interesant, foarte interesant... Mi se părea doar puţin cam nepotrivit ca protecţia să-mi fie asigurată de o domnişoară...
Petra: Adică eşti nemulţumit că ţi-a fost repartizat un body-guard ca mine?!
Alex: Ah, nu, deloc... De ce-aş fi nemulţumit?!
Petra: Ar trebui să te consideri norocos că sunt body-guardul tău!
Alex: Chiar mă consider norocos; foarte norocos... Mă bucur că-mi veţi asigura protecţia şi vă mulţumesc pentru asta, deşi personal nu cred că aş fi avut nevoie de protecţie, dar dacă dom' director aşa a stabilit...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru Lucian şi Lia se aranjase totul şi-n acea seară; tânărul comandant îşi putea conduce colega acasă, fără a se vedea acompaniaţi de cei patru body-guarzi. Deocamdată însă, mai aveau puţin de aşteptat, până ce directorul va rezolva situaţia. Putea însă Lucian scăpa fără a fi observat? Spre ghinionul lui, nu! Rapid se trezi înconjurat de o grămadă de fete, pierzând-o pe Lia din vedere. De data aceasta, fetele păreau decise să nu-i dea pace aşa de uşor; doreau, sub orice formă, ca el să le însoţească spre discotecă, doar era vineri seara, petrecerea era mare; protestele lui rămâneau zadarnice! Lia se încruntă nemulţumită! De ce oare trebuia să asiste mereu la scene de genul acesta? Nu se învăţase deloc minte? De altfel, la ce altceva se putea aştepta de la el, Don Juanul Institutului?! Nu trecuse încă sfertul de oră pus la dispoziţie de director, altfel ar fi plecat singură, să ia un taxi până acasă, lipsindu-se bucuroasă de compania body-guarzilor şi a lui... Nu dorea însă nici să rămână în acel loc!

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu ce-ai făcut astăzi?

Tu ce-ai făcut astăzi?
Paşii te-au purtat prin locuri însorite?
Ai văzut lumina?... ai simţit-o?
Ai lăsat îmbrăţişarea Soarelui să te cuprindă?
Ai privit oamenii-n ochi cu seninătate?
Ai lăsat adevărul să evadeze
Din încleştarea gândurilor tale?
Ai simţit bucuria clipei, firescul emoţiilor,
Naivitatea copilului care-ai fost?
Ai dăruit dragoste, iubire?
Ai trecut mai departe cu capul sus,
De încruntările şi răutăţile semenilor supăraţi?
Ai salvat lumea cu un zâmbet?
Te-ndrepţi spre dormitor cu pace-n suflet?

Ori ai alergat prin tunetul întunecat al ploii,
Te-ai speriat de fulgerele orbitoare,
Ai simţit până la piele stropii reci,
Te-ai folosit de bunătatea oamenilor
Ca de-un paratrăsnet

[...] Citeşte tot

poezie de Ovidiu Scridon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu ce-ai făcut astăzi?

Tu ce-ai făcut astăzi?
Paşii te-au purtat prin locuri însorite?
Ai văzut lumina?... ai simţit-o?
Ai lăsat îmbrăţişarea Soarelui să te cuprindă?
Ai privit oamenii-n ochi cu seninătate?
Ai lăsat adevărul să evadeze
Din încleştarea gândurilor tale?
Ai simţit bucuria clipei, firescul emoţiilor,
Naivitatea copilului care-ai fost?
Ai dăruit dragoste, iubire?
Ai trecut mai departe cu capul sus,
De încruntările şi răutăţile semenilor supăraţi?
Ai salvat lumea cu un zâmbet?
Te-ndrepţi spre dormitor cu pace-n suflet?

Ori ai alergat prin tunetul întunecat al ploii,
Te-ai speriat de fulgerele orbitoare,
Ai simţit până la piele stropii reci,
Te-ai folosit de bunătatea oamenilor
Ca de-un paratrăsnet

[...] Citeşte tot

poezie de Ovidiu Scridon din Tu ce-ai făcut astăzi?
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin

Ce vină am şi ce blestem m-apasă,
De mi-a fost dat să fiu copil sărman?
În casa mică şi sărăcăcioasă,
Ne înmulţim, în fiecare an.

Iar sărăcia noastră tot sporeşte,
M-am înfrăţit, de când mă ştiu, cu ea,
Sunt resemnat, norocul nu-mi zâmbeşte,
De-aceea-nvăţ să mă descurc aşa.

Eu nu visez iPod sau telefoane,
Căci nici nu ştiu la ce mi-ar folosi,
Nu vreau cadouri mari, de milioane,
Ci pâine s-am pe masă, zi de zi.

La masă, nu m-arăt nemulţumit,
Mă bucur de orice îmbucătură
Şi-am învăţat, aşa, în sec, să-nghit,
Când în vitrină văd o prăjitură.

[...] Citeşte tot

poezie de Petronela Slavu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea...

Într-o zi pe inserat
Din palatul înstelat
Iubirea in lume a plecat
Să vadă cu oamenii ce s-a mai întâmplat,
Dacă de ea cumva au uitat
De când nu i-a mai vizitat
Şi seminţele Iubirii printre ei le-a semănat.

Dar, peste tot pe unde a umblat
Cu tristeţe a constatat
Că multe alte sentimente teren au câştigat.
Ambiţia şi vanitatea,
Invidia şi gelozia,
Nerăbdarea, nemulţumirea,
Locuiau în cuib cu ura
Şi înlocuiau iubirea.
Oamenii se războiau
Se revoltau, se izgoneau
Doar pentru avere şi putere se luptau.

[...] Citeşte tot

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea bărbatului care a visat foarte mult

A fost odată
o singură dată
un bărbat foarte urât

şi deşi era un om bun şi harnic peste măsură
nicio femeie nu se apropia de el
la mai mult de un pas

după un timp
văzând că nu-şi găseşte jumătatea
bărbatul a plecat din sat şi şi-a făcut un bordei
în pădure

cât era ziua de lungă
tăia lemne
culegea fructe şi plante medicinale
se ocupa cu dulgheritul şi cu creşterea animalelor
iar primăvara altoia tot felul de pomi

din când în când

[...] Citeşte tot

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Măritiş pe furiş

Îi venise rândul fetii,-n rândul lumii să mărite,
Dar găsişi atâta grabă?! Nu vrea fata... Doamne sfinte!
- Vezi, fă, tu, că eşti femeie, care-i e nemulţumirea,
Că de nu ne ştie satul, fir-ar ei să-i fie firea!
- Mâine, îţi promit bărbate, că deschis am să-i vorbesc,
Numai lasă-mă la noapte rostul bun să-l ticluiesc!
Iaca, vine dimineaţa...
- Fă Ileano, vino-ncoa!
- Ce e bre, atâta grabă?! Ia zi, s-a-ntâmplat ceva?!
- Maică, ştii, vorbeşte satul... Taf-tu este mâniat...
Eşti frumoasă, eşti deşteaptă, numai nu te-ai măritat.
Spune tu măicuţei tale, care-i baiul, draga mea?!
- Iaca-ţi spun maicuţă bună, însă nu te mânia!
- D-apoi ce o fi să fie, zise mama.
- S-a făcut! Ştii tu mamă, cum că fata nu-ţi mai e ca la-nceput?!
- De, tu ai crescut copilă!
- Nu mai sunt nici fată mare! Vezi?!
Aici îmi este hiba.
Zise mama: Ai răbdare! Mergem şi tocmim feciorul
Nu-i aşa de negru dracu!

[...] Citeşte tot

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A cincea elegie

Dedicată doamnei Hertha Koenig

Spune-mi, însă, cine sunt ei, călătorii aceştia puţin mai
trecători ca noi înşine, pe care-mboldindu-i din vreme
îi stoarce, de dragul cui, ah! al cui
o mereu neostoită voinţă? Ci, iată – îi stoarce,
îi încovoaie, îi răsuceşte şi-i ameţeşte,
îi aruncă şi-i prinde din nou, ca printr-un aer
dat cu ulei, mai neted, prin care se lasă iar
jos, pe covorul subţiat, ros de
veşnica lor săritură, pe covorul acesta
pierdut în univers.
Lipit ca un plasture, parcă cerul
de mahala ar fi durut pământul. Şi abia căzuţi
în picioare, aici, iată-i: literă mare a prezenţei... îndată bărbaţii
cei mai puternici sunt rostogoliţi din nou, în glumă, gest
mereu repetat, ca al lui August cel Tare la masă
cu farfuria de cositor.

Ah, şi-mprejurul acestui

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Ştefan Augustin Doinaş şi Virgil Nemoianu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răspunsul este iubirea

Marea dilemă a vieţilor noastre, a destinelor noastre, este lipsa de iubire.
Atunci când iubim, nu putem răni - să nu crezi că ceea ce trăieşti este iubire, te rog, nu te minţi.
Ascultă atent, este o voce, ce îţi şopteşte zi de zi, un cântec dulce, de iubire - nu încerca să-l înţelegi, doar fii.

Ce cheamă ploaia către pământ?
Ce împinge soarele către apus?
Ce împodobeşte munţii cu zăpadă şi oferă strălucire mării?
Unde te cheamă vântul atunci când îţi şopteşte?
Ce îţi răspunde luna atunci când o priveşti?
Unde te poartă frica, atunci când nu încerci să o opreşti?

Unde te poartă toate - înapoi la tine; pe canalul îngust al minţii obosite de atât învârtit, încercând să-şi prindă coada.

Ridică-te, locul tău nu este în genunchi.

Prieten drag, nu te ruga la stele, nu arunca blesteme, iubeşte-ţi fiii, adună-ţi turma; ceva te cheamă către casă... chiar şi cel mai neiscusit cioban ştie când e timpul să se întoarcă acasă. Ai călătorit departe, picioarele ţi-au obosit, pământul pare greu sub tălpi. Te uiţi în faţă, drumul se-ntinde, se şerpuieşte-n orizont, la infinit. Drumu-ţi promite, că dacă mergi încă puţin, te-mbogăţeşte, te face prinţ peste oceane şi rege între oameni - dar tu nu îl asculţi, ai obosit. Îţi aminteşti de măgarul harnic, căruia îi sunt promise măreţe împliniri şi care îşi duce-n spate, povara veşnică şi grea a propriei nemulţumiri.

Te uiţi în spate; ce mult ai mers... vii de departe. Au trecut parcă veacuri întregi de la primul căscat, de la primul pas şi prima vorbă - ce entuziasm aveai odată; luai orice provocare în piept cu dăruire, promiţând că ai s-aduci în lume, mult căutată mântuire. Ai zâmbit şi te-ai jucat - ce suflet drag, ce bucurie.

Dar parcă este mult de atunci - nisipul stă împrăştiat peste trecut; se văd prin ceaţă, fragmentele amintirilor de demult. Nu are sens să răscoleşti trecutul, o ştii prea bine – din asta nu a ieşit nicicând ceva bun; poate doar plâns, orbire şi scrum.

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea

Te trezeşti în fiecare dimineaţă, şi chiar acolo, în momentul dinainte de a deschide ochii şi a ţi se porni mintea, este pace şi linişte. E acea moţăială plăcută, o stare pe muchia dintre vis şi realitate.

Unii ar putea numi-o lene, dar e ceva mai mult de atât - o stare de o potenţă incredibilă; o stare în care totul pare realizabil, în care greşelile sunt doar reuşite deghizate. Poate că de asta ne place atât de mult să stăm acolo - e cald şi bine, ca în braţele bunicii sau ale mamei, genul acela de invincibilitate şi vulnerabilitate deopotrivă.

Cum ar fi oare ca totul să ia naştere din acea stare? Să luăm decizii şi să creăm din acea stare. Cum ar fi?

Ştim amândoi însă, că oricât ne-am strădui, nu o putem convinge să rămână - ca o persoană iubită pe care ai rănit-o, şi căreia orice i-ai spune, tot nu te va ierta.

Pe măsură ce mintea se trezeşte la viaţă, această stare începe să dispară. Cu primul gând apare prima dorinţă. Ceva ne acaparează încetul cu încetul lumea - un fel de nemulţumire, o încordare ce ne menţine într-un antrenament continuu, dar care în loc de muşchi, ne dezvoltă mai degrabă confuzia, neliniştea şi neîncrederea în propriile forţe.

Ne ridicăm din pat, şi înainte de a ne aşeza tălpile pe pământ, ne amintim brusc de toate planurile pentru ziua respectivă. O mulţime de obiective, principale şi secundare, oameni de întâlnit şi lucruri de pus la punct, toate încep să ne bâzâie din ce în ce mai zgomotos în minte, ca albinele unei colonii ce se trezeşte la viaţă. Din acel punct, deşi fizic ne-am trezit, ne prelungim în continuare somnul. Doar că ăsta nu e un somn obişnuit, nu e deloc ca locul din care am venit. În somnul ăsta durerea pare să ne ajungă până la oase, care ne dor; ne trecem mâinile prin foc, în joacă, dar focul de data aceasta nu ne mai iartă. În somnul ăsta singurătatea nu mai e deloc melancolică, poetică şi dulce, ci mai degrabă ne-nfioară; parcă nici iubirea nu mai e aşa uşoară, ne uităm în jur şi aflăm că în acest somn putem răni cu "iubirea" noastră. Mergem pe stradă, iar în vitrinele librăriilor vedem cărţi întregi despre această "iubire". Manuale groase de instrucţiuni - ce să faci, ce să nu faci, cum să-l atragi pe cel pe care-l placi.

Ah, ce iubire complicată; cine ar fi crezut că mierea poate fi amară?

Nu înţelegi nimic din toate astea şi sincer, nu te pot învinovăţi. Ce te-nfioară însă şi mai tare, este că îţi dai seama că poţi trăi aşa o viaţă-ntreagă - mulţi din jurul tău încă o fac. Pentru că nimeni nu e dispus să-i ia locul altcuiva în poveste, toţi sunt prea ocupaţi să îşi rezolve propria dilemă. Aceeaşi dilemă, de fapt: Unde este iubirea? Nu "iubirea", ci Iubirea.

Unde este simţul acela al siguranţei dincolo de siguranţă, al zborului neîntrerupt, al dansului în care ştii deja muzica şi paşii? De ce nu este aici?

Ce rost mai are viaţa, dacă nu poţi cânta chiar dacă nu ai voce?

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea care depinde de noi...

.. iată două lumi finale, raiul şi iadul...! Cu toţii, spre ele ne îndreptăm trecând vieţii
vadul, trăind, cei mai mulţi neştiind de ce s-au născut, pentru ce, şi, cum de sunt vii, ei
neânţelegând sensul omului în armonii bine puse la punct, din faceri noi fiind singurii
observatori conştienţi ai Marii Creaţii lăsaţi s-o influienţăm să existe cu gândul minţii
gândind atâta cât existăm, chiar şi speriaţi de viaţa în care ne-aflăm... multele atâtea,
pe toţi bulversându-ne, că de ce e aşa şi nu altfel, fiecare poveste de om în istorii, aşa
încheindu-se, oricât de mult cineva ar iubi divinitatea şi l-ar iubi Dumnezeu cinstindu-l
şi-nvrednicindu-l cu slava şi sănătatea... în taina ultimă, finală, se concretizează acest
mare adevăr în care unii se 'nalţă urcând cer după cer dar şi destui din acei care abea
îl zăresc pe-acesta ce-l ştim căzuţi în abisele de-ntuneric pierduţi în declin... ca să vezi
lumea de sus din înalturi însemnând un privilegiu de fericire nespus, primit pentru un
pomelnic de fapte făcute-nmiit... ca un răspuns, dat, de cortegiul energiilor universale,
de care nici un om nu scapă neiscodit, minunatul Cuvânt rostit nouă descoperindu-ne
căile prin adevărul vieţii trăite unde taina rămâne taină doar pentru cei nepregătiţi să
întâmpine fericiri venite din transformări, firesc rostuite, căci, dacă li s-ar cere să stea
să-i mănânce viermii de vii aici pe pământ câţi oare n-ar huli blestemând ştiind numai
pe mort ros de viermi, îngropat în ţărână, mulţi tociţi, uzaţi şi chinuiţi, mâncaţi ca de-o
văpaie nebună, în care, cerşeşti urma de apă, de pe-un vârf de deget al semenului tău,
când noi, fiecare-n parte ni-s convinşi, că, şi bogatul, ca şi săracul, pleacă de aici unul
după altul, în veşnicie rostogoliţi... pe aripi de înger, sau de tâlc păcăliţi în iad prăvăliţi,

[...] Citeşte tot

poezie de Lidia Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!