căile ferate şi gări

Rondelul gării

Scârţâie prelung macazul,
Sec trozneşte şina,
Trece leneşă drezina,
O întreci cu pasul.

Locomotiva-şi drege glasul,
Se urneşte greu maşina,
Scârţâie prelung macazul,
Sec trozneşte şina.

Oare cine poartă vina
Că-n gară-şi are popasul
Sărmanul ce–ntinde mâna
Să-şi astâmpere necazul?

rondel de Ioan Friciu (27 iulie 2015)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De Ciulniţa

Un şuierat prelung anunţă gara,
Prin compartimente duhneşte a rachiu
Şi parcă trenu-i beat, purtând povara
Ţăranilor, întorşi acas' târziu.

Atraşi irezistibil de unica schimbare
Stau curioşii pe rusticul peron,
Şi cinci minute parcă-i sărbătoare
Zărind o altă lume, vagon după vagon.

Din loc în loc se înalţă semeţi,
-întregind decorul tot mai deprimant-
Ciulinii ţepoşi cu bulbi violeţi,
Printre spaţii de cale ferată, către sat.

Oamenii-s aceiaşi, noroiul mai proaspăt,
Cererea frecventă este... o ţigară;
N-au alternativă, dar s-au resemnat
În obscuritatea vieţii de la ţară.

poezie de Cristian Neagu (26 decembrie 2010)
Adăugat de Cristian Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătatea leului

Împletesc liniile de cale ferată
să-ţi fac şosete cu peroane şi genunchi la piept.
Din ţigară
se scurge lâna mâinii de mâine. Sus
pe ultima venă
poştaşul ascunde în telefon o galenă
din care să-şi soarbă ultimul ziar!
Ce tragedie!
Eu am adormit
şi în locul meu a coborât o prăjitură la cofetărie!
Pe gard un leu cerşeşte jumătate de leu!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umoriştilor ceferişti

De prin gări s-au adunat
Şi toţi plopii au tăiat
Să nu vadă călătorul
Că le stă, în plop, umorul!

epigramă de Barbu Morcovescu din Când pleca odată, la război, un om... (2010)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar tu mă înţelegi

Iisus a certat marea, Darius a cerut să fie biciuită,
Eu nu o rog decât să mă lase să o contemplu.
O, de când privesc această mare verde,
Sărată, ca buzele iubitei mele, Annemarie.
La Vama Veche, într-un hamac, am uitat de mine
Şi am crezut că sunt o fiinţă amfibie
Care noaptea se ascunde-n mare,
Iar ziua se întinde pe nisipul fin.
O, lumea-i largă, marea-i boltită dincolo de orizont,
Vapoarele dispar pe curbura verde de apă.
Iubita mea a plecat de mult într-un oraş carbonifer,
Unde şi-a găsit un ceferist şi stă ascunsă
Într-o gară mică. Aşa că fii binecuvântată mare verde,
Doar tu mă înţelegi, doar tu nu mă trădezi
Şi mă primeşti în fiecare an să-ţi simt pântecul,
Să fiu parte din tine.
Iar când voi muri să mă aşezaţi pe un rug plutitor,
Să ard cu o flacără albăstrie.

poezie de Mircea Florin Şandru
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fapt divers

Cad frunzele-n parc purtate de vânt,
pe cer se adună nori de zăpadă,
la margini de vis stă gândul înfrânt,
plâng cărţile-n rafturi gata să cadă.

Un tren rătăcit, ajuns prea târziu,
aşteaptă în gară un semn de plecare,
un biet impegat, în biroul pustiu,
visează-n tăcere iubirea cea mare.

Aseară-a fugit din nou un soldat
patrula îl caută încă prin gară,
sergentul spunea că ieri l-a visat
fugind la iubita plecată din ţară.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când noaptea-i nesfârşită şi-i avară...

Se năruie o lume de visări
Acolo unde a-ngheţat cuvântul,
Pe-ntinderi de pustiu, unde nici vântul
Nu mai aleargă vesel între zări...

Şi zâmbetul s-a sfărâmat în valuri
În marea-nfuriată a tăcerii,
De stâncile tăioase-ale durerii,
Când soarta ne-a jucat hain la zaruri...

Să aşteptăm lumina e-n zadar;
Când noaptea-i nesfârşită şi-i avară

Şi ochilor le-a stins speranţa iar
Viaţa... a rămas o simplă gară

În care timpul trece şi-un acar
Semnalizează trecerea-i amară...

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima piele

Zâmbesc tâmp de aproape treizeci de zile
De când m-am trezit iarăşi
Cu miros de cafea rafinată în nări.
Am visat timp de nouăzeci de zile că
Voi revedea fiarele, şoseaua naţională,
Cutiile colorate în case şi calea ferată.
Acolo trenurile cu nume de oameni ajung rar.
În acea gară trenurile tac.
Mi-am oprit paşii doar să rămâi dincolo.
Nu ştiu să-mi mişc buzele de sus în jos
Pentru că limba ta mi-e necunoscută.
Privesc tâmp spre gară
Las foamea de piele să mă închidă
Dincolo cu tine.

poezie de Raluca-Ştefania Mihai
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca un fir albastru fumul de ţigară

în timp ce făceai dragoste cu mine
îţi împleteam din părul tău blond
aripi de înger

amândoi ne doream să ne smulgem din noi
din lutul trupurilor noastre bătrâne
deşi de multe ori zborul ne era scurt
din când în când reuşeam să ne înălţăm
şi acolo sus ne dezbrăcam de carne şi sânge
ne desprindeam de grija zilei de mâine
de boli de nevoi
nici nu mai respiram
păşeam cumva în moarte ţinându-ne de mână
două năluci străvezii abia pâlpâind
şi totul ţinea mai mult de o veşnicie
până când ne aprindeam ţigările
iar fumul de ţigară ca un fir albastru năuc
se furişa pe lângă noi
şi se ridica tot mai înalt tot mai subţire
iar din noi în timp rămâneau

[...] Citeşte tot

poezie de Petru Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deces

Lângă linia ferată zăceau şase jumătăţi de cai morţi
Eu îmi trăgeam dealul în ochiul gării să o rujez cu păcură
Pentru oamenii sfârtecaţi de tren
De la spital nu a venit nimeni.
Eu aşezăm mine în mamă să detoneze taţi.
În seara aceea macazul a rămas neîntors.
Câinele îşi gâtuia lătratul cu măseaua gardului.
Sălciile erau deja pline de mâţişori
Şi apusul era auriu.
Dintre coastele sângelui
Linia se târa şi eu eram viu.
Legiştii stăteau la ocazie, dar era foarte târziu.
"Nu putem să venim până nu se constată decesul "

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un tren spre nicăieri

De plictiseală sau din nepăsare,
Nu e o scuză sau un vechi refren,
Aflându-mă într-o gară oarecare,
Mi-am luat bilet pentru-acest unic tren.

În el, sute de mii de personaje,
Plecate-acum în nemilos surghiun,
Cu dor în suflet, pline de bagaje,
Se luptă pentru-n loc ceva mai bun.

Ce freamăt, cât venin, ce încordare,
Ce urlete, ce plâns şi ce tam-tam,
Ce vorbe grele şi ce-ncăierare
Că fiecare vrea să stea la geam.

Stau şi privesc acest grotesc spectacol
De parcă sunt în lojă la balcon
Şi de-aş putea, aş face un miracol
Şi-aş dispărea în zare din vagon.

[...] Citeşte tot

poezie de Octavian Cocoş (2 decembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Libertatea de a iubi

E uimitor cât de bogat se simte omul atunci când iubeşte! Aşa, pur şi simplu,
fără avantaje sau interese... ca şi când vrei să fugi cu cineva de-o furtună venită primăvara
neanunţată adăpostindu-vă sub un pom plin de flori, simţind pe pielea-nfocată cum apa de
ploaie alunecă pe sub îmbrăcămintea udată răscolind simţurile încinse aţâţând îndrăzneţii
fiori... iar, vara... să vreţi să înotaţi singuri în râu înfierbântaţi de arşiţă, însetaţi de-o sete de
voi înşivă, emoţionaţi şi bronzaţi... porniţi înspre toamnă, să întâmpinaţi, toamna firii, firesc,
seduşi de culori şi-un timp pictat cu nelinişti când vreţi să faceţi împreună dulceaţă, în nopţi
şi zile adoptând stări ce în minţi dobândesc importanţă vorbind despre binele celorlalţi, viu,
în descrieri, c-un realizat viitor, până când... în iarnă... doar voi rămaşi unul cu altul, să vreţi
să petreceţi serile interminabil de lungi amândoi, focul din vatră descoperindu-vă în el focul
sacru ce v-a adunat vieţile-ntr-o singură viaţă... a voastră... ca-ntr-o singură soartă cu dulce
şi cu pelin, anii construind un destin c-un drum propriu alături parcurs, cu-mpliniri celebrate
festiv, la serbare strălucind sprinten şi preţios în chihlimbarul turnat în pahare de vin, astfel
încât, în libertatea de a iubi să conştientizaţi că... iubirea o ai oricând experimentând în felul
vostru trăind cele patru anotimpuri, cu cele mai bune lucruri care vin totdeauna luând omul
pe neaşteptate... o zi şi o noapte întotdeauna lipite prin răsărituri şi înserări care le-nşiruie-n
interior conţinutul precum în om se-nşiruie o salbă oxigenată de întâmplări ce le zugrăveşte
adâncul... şi sufletul, şi conştiinţa şi inimile, mereu aprobate de focul solemn al dragostei în
care ard speranţele... ard nădejdile... ard vrerile şi dorinţele, şi... ard şi lacrimile, ostoind căi
şi cărări pe care calcă talpa desculţă ca pe sticlă spartă şi pe pietre-ascuţite... într-o rutină,

[...] Citeşte tot

poezie de Lidia Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!