deşert şi moarte

Deşert

Au luat foc pădurile, miriştea,
melcii au luat-o la fugă care-ncotro...
Pompierii trag de ploaie
aşa cum amanţii
trag de sânii femeilor înfierbântate,

nimic din ce-am visat -
doar geamul deschis către moarte.

Ieşi, îţi spun, din inima mea,
şarpe cavernos,
trag de cravata cu picăţele, se-năbuşă,
acesta este spasmul neruşinării
celor ce trec
prin sângele hoaţelor de bărbaţi,

mă opresc să respir
şi toate lucrurile devin inutile,

la ceasul acesta mă-ntreb

[...] Citeşte tot

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată într-o ţară un balaur mare, nevoie de cap. El avea şapte capete, trăia într-o groapă, şi se hrănea numai cu oameni. Când ieşea el la mâncare, toată lumea fugea, se închidea în case şi sta ascunsă până ce-şi potolea foamea cu vreun drumeţ pe care îl trăgea aţa la moarte. Toţi oamenii locului se tânguiau de răutatea şi de frica balaurului. Rugăciuni şi câte în lună şi în soare se făcuseră, ca să scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesăţios balaur, dară în deşert. Fel de fel de fermecători fuseră aduşi, însă rămaseră ruşinaţi cu vrajele lor cu tot. În cele din urmă, daca văzu împăratul că toate sunt în deşert, hotărî ca să dea pe fiica lui de soţie şi jumătate împărăţia sa acelui voinic, care va scăpa ţara de această urgie, şi dete în ştire la toată lumea hotărârea sa.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât nu ne înşelăm gândindu-ne că liniştea constituie neapărat deşertul, vidul, absenţa oricărei activităţi, a oricărei creaţii, într-un cuvânt, neantul! În realitate, există linişte şi linişte, şi într-o manieră generală putem afirma că există două categorii: cea a morţii şi cea a vieţii superioare. Despre liniştea vieţii superioare vorbim aici şi pe ea trebuie să o înţelegem. Această linişte nu este o inerţie, ci o lucrare intensă ce se împlineşte în mijlocul unei armonii perfecte. Ea nu este nici vid, nici absenţă, ci o împlinire comparabilă cu aceea simţită de fiinţele unite de o mare iubire şi care trăiesc ceva atât de profund ce nu poate fi exprimat nici prin gesturi, nici prin cuvinte. Liniştea este o calitate a vieţii interioare.

Omraam Mikhael Aivanhov în Calea tăcerii
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte... un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren... eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră... altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar... alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren... Şi fiecare uită, poate, un singur lucru... că trenurile astea nu duc nicăieri... cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren... în cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar sinele se transformă în nisip... în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi...

Octavian Paler în Viaţa pe un peron
Adăugat de Ioana Faur
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mitologii subiective

Piramidele sunt goale, repetă unii cu încăpăţânare şi tristeţe, în vreme ce Don Quijote, fericit şi eroic, porneşte, scoţând un strigăt de tiumf, spre altă moară de vânt. Îndoielile, ca şi iluziile, se întâlnesc în vârful piramidei.

.......
N-am fost capabil niciodată să discut despre moarte perfect liniştit şi fără contradicţii. Şi, probabil, ar trebui să mă mulţumesc că în deşert piramida nu înseamnă mai mult, dar nici mai puţin, decât înseamnă catargul de care se leaga Ulise; pentru a nu ne ucide sirenele dansând pe nisip...

Trebuie să mă reîntorc la Œdipe şi la sfinxul grec. Vârful piramidei e un zeu provizoriu. El mă lasă singur cu tentativele mele de a deprinde arta dificilă a măsurii, cea care îmi lipseşte de câte ori mă încurc în propriile mele declaraţii despre fericire.

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Această iubire monstruoasă nu ne lasă nici un răgaz! Stă la pândă, şi îndată ce încetăm o clipă să ne mai luptăm cu ea, năvăleşte în noi. El nu ne părăseşte niciodată, căci iubirea lui e veşnică. La cel mai mic semn de slăbiciune, se năpusteşte asupra sufletului, îl atrage la sine, îl înnebuneşte. Se pune în faţa lui ca un slujitor, îi vorbeşte blând, şi, ca sufletul să-l audă, face pustiu în jurul lui şi tăcere în el, îl atrage într-un loc deşert şi tainic. Cercetat de iubire, îi va păstra o amintire crudă, care-l va bântui până-n ziua morţii. Toate plăcerile lumii nu vor putea şterge amintirea iubirii stranii pe care n-a putut s-o accepte şi pe care o doreşte acum cu o pasiune plină de remuşcare şi deznădejde.

Julien Green în Jurnal
Adăugat de ANA MARIA BOTNARU
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre-al tău contur...

Spre-al tău contur mi se întoarce trupul
Ca floarea după astrul de gălbează...
Ce straşnic gol te va găsi iar trează?
La câte luni va mai urla şi lupul

Din ochiul meu? În vast deşert o oază
Prin roş' asfalt se va deschide-n stupul
Cu-albine-n piept ce-mi înţepau calupul
De umbre moarte, stări şi metastază.

Din câte nopţi vei frământa aleanul
În cordul meu de tine-ncătuşat?
Când îţi alegi, misterioasă, planul

Să smulgi din zâmbet un fior curat,
Eu dau, atunci, îngândurat cu banul...
Sunt viu sau mort în suflet dezbrăcat?

sonet de Ionuţ Popa (20 martie 2009)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somn

simt lumina cum s-a serbezit printre atâtea gânduri
şi curg între rătăcite milenii de piatră
fără să cutez
a mai spera la ceva

mi-e somn de lumină
acum când piramidele topesc în deşert faraonii
şi nisipul deşertului se scurge
ca-ntr-o clepsideră
ce nu mai are fund
ce nu mai are limită

cu toţii am dormit măcar o noapte
într-o moarte ce se lungeşte
ca o iluzie umbrită
de-un cuvânt orb
îşi spune rădăcina
uscată din humă

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O ultimă dorinţă

Voi rătăci prin lumea largă
Şi-am să las valuri să mă poarte
Iar când durerea o să se spargă
Voi fi de mult uitat departe.

Şi gândul meu, pierdut prin şoapte,
Va rătăci şi el tăcut,
Pierdut prin zări, uitat de moarte.
Iar eu n-oi vrea decât atât:

Să las uitarea, rânduri-rânduri,
Să ţi se-aştearnă peste chip
Şi să te stingi încet din gânduri
Cum vântul spulberă nisip.

Şi să te pierzi şi tu apoi
Precum deşertul fără rost;
Să se topească-n amândoi
Tot ce putea fi dar n-a fost.

poezie de Ionel Ivaşcu (4 iunie 2011)
Adăugat de Ionel Ivascu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescari de suflete

Inima doare...
Nimeni nu ştie cât!
Au venit pescari de suflete
Să prindă perlele existenţei..
Talpa frământă neputincioasă durerea.
O udă cu sânge...
Sufletul plânge!
Braţele se întind ca o caracatiţă
Pe catafalcul cunoaşterii.
Unde sunt oamenii?!
Un mediu acid care nu se mai poate numi Umanitate...
Toxic destin viitorul planetei
Va contopi.
Va răsări un deşert al tăcerii
Şi moarte...
Nu vor mai exista verbe,
Nici noapte, nici zi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dialoguri ale înţelepciunii

iubito, drumul spre înţelepciune
este drumul spre libertatea din noi înşine
drumul spre centrul fiinţei noastre
tu ştii că cea mai preţioasă călătorie
este aceea către sufletul nostru,
către noi înşine, către nu se ştie unde
călătorie ce o facem în singurătate şi apoi în moarte
iubito, o singură îndoială, o singură greşeală
în dragoste, surpă totul în nebunie şi extaz.
eu în viaţă am dorit fără măsură, fără răgaz
am îndrăznit fără măsură, am iubit fără măsură.
în primul anotimp am descoperit lumea,
în cel de-al doilea-vezi bine- m-am îndrăgostit de tine
în al treilea anotimp am reflectat la lucrurile toate
în al patrulea am plecat într-o călătorie fără bagaje
spre care dintre visele mele adunate, iubito?
m-am îndreptat spre ceea ce nu am trăit la timp,
şi nu vom mai trăi niciodată nicicând
noi suntem ca un cântec etern
cântat cu fiinţa toată,

[...] Citeşte tot

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trupul meu ( un poem fado)

În lipsa ta
trupul meu
este o navă fără nici un loc de refugiu
confuzie de valuri pe o mare moartă

Trupul tău
este un deşert
fără atingerea degetelor mele
pe pielea ta

Ochii tăi
îşi amintesc că odată m-au adorat
ei sunt ţărmuri de pe care
nu mai pot privi în tine

poezie de Beatriz da Conceiçăo, 1939 - 2015
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realitate si foc

Realitatea e la televizor
În fiecare zi,
La oră fixă.
Ştirile vin
Precum o avalanşă de zăpadă
În deşert.
Avem multe cazuri,
Oamenii mor,
Vaccinul e...
Subiect universal.
În faţa focului
Jur că nu există oglinzi,
Dacă tu ai avea un singur chibrit,
Ce inimă ai aprinde?

poezie de Mircea Ţenche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un ultim text salvat din mâna adormită

Cum trece apa prin pământ fără să schimbe nimic
din fizionomia zonei geografice,
trec şi eu printre voi, copiii mei neascultători,
dar nu vedeţi că-n spatele oglinzii s-a născut
un deşert ce aşteaptă o şoaptă de apă.
Vorbesc, vorbesc, vorbesc dar cât o să mai pot
deschide fereastra exilului meu voluntar spre voi?

Cum umbra trece cu spaimă printre stejarii rotaţi
şi nu tresare nici o frunză de emoţia clipei
aşa trec şi eu printre voi, copii neascultători
şi curaţi, dar nu vedeţi că doar cenuşa mea pluteşte
în aerul împovărat de cuvintele voastre.
Vorbesc, vorbesc, vorbesc dar cât o să mai pot
încropi din şoaptele morţilor un paradis ce vă place?

Sunt simple lucrurile în această bibliotecă de carne
ce cu o sacră spaimă le percepem încet. Ne e teamă
doar să le numim. Când, înduioşaţi, vom trece peste
oarba uitare, tresărind din somnul nostru nesfânt,

[...] Citeşte tot

poezie de Nicolae Sava din Insolenţa nopţilor
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dăscăliţa

Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,
Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,
Şi-un trandafir crescut în umbră moare,
Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniţă,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliţă.

Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile şi de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Şi mână nu-i atâtea ştiutoare.

Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,
Din graiul tău culeg învăţătură,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Octavian Goga din Poezii (1905)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mortua est

scrie-m-aş şi nu am cui,
c-am pe suflet un cucui,
am scris dorului de jale
şi iubirii de-nchinare,
am scris morţii despre viaţă
şi seninului de ceaţă,
vinului i-am scris de apă
şi buruienilor de sapă,
pietrei seci de încolţire,
pustnicilor de nuntire,
gloriei de umilinţă,
călăilor de căinţă,
mărilor despre deşerturi,
liniştii i-am scris de certuri,
păsării i-am scris de-not;
dar de-acuma nu mai pot.

nu mai sunt eretică,
arta mea mimetică,
azi se pleacă vouă

[...] Citeşte tot

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prorocire amară

Noi nu ne-am cultivat imunitatea,
Stiinţific inventând dezechilibre,
Şi-am aruncat în derizoriu sănătatea,
Ţintind cu nuclearele calibre.

Mâine copiii noştri se vor bate,
Până la sânge sau până la moarte,
Deşertul neputinţei vor străbate,
Când dragostea de ură se desparte.

Se vor urî copiii noştri mâine,
Cruzimea va lua locul omeniei,
Când setea va muşca cu colţi de câine,
La ultimul izvor al agoniei.

Tot mai puţină apă pe planetă,
Cişmele ochii nu pot să zărească,
Răcoritoare nu sunt la tonetă,
Cine să moară, cine să trăiască?

[...] Citeşte tot

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne mutam din mine în tine

ca dintr-o casă într-altă casă
din mântuire în mântuire
ca două pietre în deşertul acestei lumi

goliţi de resturi
în cămăşi albe
ne lipeam braţele de adevăr
şi chicoteam când întunericul
se topea sub tălpile moi

am crescut
vai cât am crescut şerpeşte prin gânduri
în mine sunt războaie
în tine se înserează în mijlocul zilei
şi gropi adânci ne stăpânesc fiinţele

suntem ca morţii
fiecare în pământul său cleios
ne ajunge să schimbăm două vorbe
şi auzim trosnind

[...] Citeşte tot

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorul răstignit

La margine de codri seculari
măceşii răzvrătiţi ne stau în cale,
ajungi târziu, trecând printre arţari,
purtând în ochi miraje ancestrale.
Mă-mbrăţişezi cu un sărut prelung,
simt liniştea din mine cum se curmă,
aş vrea din sărutare să mă smulg,
presimt îmbrăţişarea ta din urmă.

Dar ne oprim, te-ntorci către apus,
cu ochii adânciţi departe-n zare,
eu te privesc din umbră readus
dintr-un deşert cu dune mişcătoare.
Resimt răceala din sărutul tău,
adânc intrat în buze, ca o lamă,
şi îndoiala-n suflet, ca un hău,
strivind-mă cu reci fiori de teamă.

Tăcerea-n jur devine tot mai grea,
mă-ndepărtez cu clipa care moare,

[...] Citeşte tot

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul umblă

s-a născut poet
dar nu e român
decât în poeziile proaste
cele în care
eminescu o are prea scurtă (?!) şi albă
cele în care
picioarele în pantofii aflaţi
în umblare sunt trunchiuri fără soţ cu ciuperci în şosete
iar moartea
după care aleargă în viu
nu e deşert
nu e pustiu
e desert: o
puştoaică ea este
cu sâni masculini
de poveste...

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!