dorinţe şi nemulţumire

Preocuparea omului modern? Se chinuie să menţină unele aparenţe din frica de a nu mai fi acceptat, dacă îşi dă voie să fie aşa cum el doreşte. O enormă cantitate de energie se risipeşte în această direcţie pentru ca, mai apoi, să intervină depresiile, angoasele sau nemulţumirile deja mult prea numeroase pentru a mai fi stăpânite. Momentul de trezire nu e tot timpul liniştit şi plăcut, însă e benefic. Şi suferinţele prin care trecem au rolul lor, în cazul în care vă întrebaţi adesea "de ce mi se întâmplă MIE una ca asta?".

citat din Marius Simion
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De s-ar putea, iubito...

De s-ar putea, iubito, cumva, să ne-ntâlnim
În ceasu-n care roua se-aşează – s-o sorbim...
Cu buzele uscate de dor şi nenoroc –
Ca perlele de rouă să stingă-al nostru foc.

Dar ştii, tu, nu-s prea sigur că roua ar putea
Să-mi stingă setea dulce – de dulce gura ta...
Ba, s-ar putea, răcoarea din zori să ne lipească –
Şi trupul meu şi gura-mi, setos, să te iubească.

Eu aş fi de părere, ca întâlnirea noastră,
Să fie, mai degrabă, într-o amiază-albastră
Şi-n iarba mătăsoasă, prelung să ne iubim –
Ca setea ce ne stoarce, cumva, s-o potolim.

Dar dacă tu, voi-vei – în roşu asfinţit
Să ne-întâlnim, iubito, n-aş fi nemulţumit...
Că, în general, în noapte şi-n zi şi-n frânt amurg –
Dorinţe neîmplinite, spre tine, gârlă, curg.

[...] Citeşte tot

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metroul

Tren de oraş, închis în subteran,
Şi condamnat să stea ascuns pe viaţă,
Ai vrea şi tu traseu aerian
Sau dacă nu, măcar de suprafaţă.

Că toată ziua mergi doar prin tunel,
Dar nu te-ncântă c-ai viteză mare,
Ci ai dori să poţi ieşi niţel
Să te-ncălzeşti ca şarpele la soare.

Şi ştiu că eşti mereu nemulţumit,
Că niciodată în al tău voiaj
Din zori de zi şi pân' la asfinţit
N-ai şansa să priveşti un peisaj.

De-aceea aprig şinele scrâşneşti,
Te clatini şi-ai o inimă meschină,
Să te răzbuni ai vrea, însă greşeşti,
Căci călătorii nu au nicio vină.

poezie de Octavian Cocoş (22 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Comandantul începu să scrie, cu mâna dreaptă. Încet; i se păru dificil. Acum i se părea mult mai uşor cu stânga, de parcă aşa ar fi normal, să scrie cu mâna stângă. Enervant! El nu dorea să rămână stângaci! Se strădui; trebuia să reuşească! Altfel cum?! Dură câtva până să aştearnă vreo câteva cuvinte; altădată s-ar fi mişcat mult mai repede, doar era un lucru absolut normal să scrie cu dreapta. Acum însă... Privi nemulţumit foiţa. Nici nu scrisese frumos, cum era el obişnuit. Nu erau ca mâzgălelile geografului, dar nici departe de acestea; hmm... Deloc convenabil!

citat din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portretul unei dame de companie

Zilele astea în care pictez o damă de companie
îmi aruncă timpul pe şevalet ca o ploaie
doresc să ating modelul şi nu mă lasă,
vreau sa plătesc şi nu vrea nimic,
îmi plimbă dorinţele pe neliniştea sânilor
şi mă face să-i conturez nervos.

O aşez la fereastră să-i pătrundă lumina prin păr
şi aura ei mă arde la degete
trupul are ceva care-mi curbează liniile
ori le frânge şi cuţitul scapă bucăţi de culoare
pe unde abia trebuie ninse.

Se-nmulţesc nemulţumirile căderii umbrelor
modelul e scump şi formele ei diafane
pot fi prinse când le pipăi, când le sorbi
ca pe o licoare devoratoare de simţuri
îi promit un tablou dar e prea puţin
pentru corpul ei sculptat în abanos.

[...] Citeşte tot

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (23 septembrie 2009)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru Lucian şi Lia se aranjase totul şi-n acea seară; tânărul comandant îşi putea conduce colega acasă, fără a se vedea acompaniaţi de cei patru body-guarzi. Deocamdată însă, mai aveau puţin de aşteptat, până ce directorul va rezolva situaţia. Putea însă Lucian scăpa fără a fi observat? Spre ghinionul lui, nu! Rapid se trezi înconjurat de o grămadă de fete, pierzând-o pe Lia din vedere. De data aceasta, fetele păreau decise să nu-i dea pace aşa de uşor; doreau, sub orice formă, ca el să le însoţească spre discotecă, doar era vineri seara, petrecerea era mare; protestele lui rămâneau zadarnice! Lia se încruntă nemulţumită! De ce oare trebuia să asiste mereu la scene de genul acesta? Nu se învăţase deloc minte? De altfel, la ce altceva se putea aştepta de la el, Don Juanul Institutului?! Nu trecuse încă sfertul de oră pus la dispoziţie de director, altfel ar fi plecat singură, să ia un taxi până acasă, lipsindu-se bucuroasă de compania body-guarzilor şi a lui... Nu dorea însă nici să rămână în acel loc!

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câteodată e important şi să ştii să te opreşti în faţa unui om care te iubeşte, chiar dacă el nu e sută la sută ce ţi-ai dori tu. Nu-i vorba de nevastă-mea, care întâmplător este şi frumoasă, şi bună la suflet, şi sensibilă, şi bună gospodină, iar eu, ca un sensibil şi artist ce sunt, mi-aş fi dat seama dacă ceva nu era în regulă. Mă gândesc, mai degrabă, la cei care caută şi tot caută, veşnic nemulţumiţi, şi ajung la 50 de ani singuri. Habar n-au ce înseamnă să te bucuri de copii, de nepoţi, nu ştiu cum e să ai o familie numeroasă, care la aniversări sau sărbători se strânge laolaltă. Pierd foarte mult în viaţă. Sigur, cariera e carieră, dar nu e destul.

citat din Marius Ţeicu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ieşind pe poarta Institutului cu maşina albastră a directorului, Lucian constată, oarecum uşor surprins, că într-adevăr, Poliţia, Jandarmeria şi Corpul Gardienilor Publici îşi făceau deja datoria: un cordon format din numeroşi poliţişti, jandarmi şi gardieni înconjurau Institutul, păzindu-l de posibili intruşi. Ceva mai în faţă se afla şi o barieră ridicată de poliţişti, pentru a împiedica trecerea spre Institut. Se văzu oprit în dreptul acelei bariere, nu pentru a fi legitimat, doar recunoştea oricine maşina directorului, cât şi pe tânărul şofer, ci pentru că de aici se aleseră cu nişte musafiri, pe care, personal, nu prea şi-i doreau: patru body-guarzi, doi pentru Lucian, doi pentru domnişoara biolog. Aceştia se urcară în maşină; aveau loc. Lucian se strâmbă uşor, a nemulţumire.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Iar tu, Nis, bunul şi vechiul meu prieten, din copilărie...
Nistor: Şefu', sincer, eu n-aş vrea să-ţi reproşez nimic; am totuşi o mică nemulţumire, legată de cele petrecute în ultima perioadă.
Lucian: Spune, Nis! Te ascult!
Nistor: Păi, şefu', eu tocmai terminasem de completat toate hărţile mele cu denumirile despre care chiar tu ai amintit şi doream ca tu să fii primul care le va vedea, la şedinţa pe care am avut-o joi, dar tu ai dormit în tot timpul şedinţei. Aşa că, nu le-am prezentat deloc la acea şedinţă, pentru că încă îmi doresc ca tu să fii primul care le va vedea.
Lucian: Vai, Nis... Îmi pare rău! Iarăşi am greşit faţă de tine şi te-am dezamăgit. Deşi te asigur că n-am vrut, sincer. Crede-mă, te rog!
Nistor: Aş, şefu'... Dezamăgit e un cuvânt prea dur!
Lucian: Dar e adevărat, Nis! Asta am făcut, te-am dezamăgit, din nou. Uite însă cum vom repara această mare greşeală, bunul meu prieten, dacă-i atât de important pentru tine... Acum sigur n-aş putea vedea hărţile tale, pentru că mă voi retrage în rezerva mea, să mă odihnesc, în cele din urmă; foarte probabil că nici mâine n-am să pot, dar de îndată ce mă voi trezi şi mă voi simţi în putere, te voi vizita, în camera ta din oraş, să-mi arăţi toate acele hărţi, completate cu denumirile corespunzătoare. Ce zici, e bine aşa?
Nistor: Sigur, şefu'. E super! Şi astfel, tot tu vei fi primul care le va vedea.
Lucian: Da, mă, tot eu...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reactiv de conştiinţe

În hamac stă conştiinţa întrupată
A capitalismului de stat gândit
Subversiv faţă de România,
De îngenuncherea care ne-a pocnit.

Nu suntem ciumaţi, nici bezna
În care-mpătimirile dospesc
Nu schimbă cu nimic cronologia
Reactivilor ce-n suflet ne pocnesc.

Nu văd resort spiralei conştiinţei
De-a zgudui întoarcerea-n scriptură,
Pe clopotniţa încercărilor bântuite
Tălăzuieşte fum şi băutură.

Doar oamenii lucizi îşi pun credinţa
Limbii de-a uni în frontiere fraţi,
Scot reactivi din sânge şi memorii
Şi se doresc stejari neatârnaţi.

[...] Citeşte tot

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Relaţiile de cuplu NU trebuie resimţite ca obligaţii! Când dorinţa de control, intenţia de a-l deţine pe celălalt ca pe un obiect şi reproşurile sunt puse înaintea respectului, încrederii şi a înţelegerii reciproce, aşa-zisa relaţie începe să se destrame şi să aducă mai multe frustrări decât bucurii. În aceste cazuri, apariţia şantajului emoţional din partea unuia dintre parteneri nu este chiar o surpriză. Cu toate acestea, inducerea vinovăţiei nu este o soluţie pentru salvarea cuplului! Gândeşte-te bine ce urmează să faci (faceţi) pentru că 1. nu poţi ţine pe cineva lângă tine cu forţa sau din frică şi 2. astfel de alegeri trebuie să vizeze în primul rând starea de bine şi evoluţia personală; abaterile în acest caz te pot arunca în umbra degradării individuale, aducând după sine nemulţumiri faţă de propria persoană (pe care apoi le proiectezi asupra relaţiei), dar şi sentimente de neîmplinire.

citat din Marius Simion
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neistoviţi înfăptuim păcate

Pe buzele de Toamnă trecătorii plâng,
Nemulţumiţi de bruma căzută pe struguri,
Trişti egoişti ce-alergă spre nicăieri
Să primească pomană, tot sufletul Toamnei.

Pe pieptul Toamnei poposesc întristaţi,
Leneşii înlăcrimaţi de-a-lor sărăcie,
Îmbrăţişaţi de zori chiar dacă nu muncesc,
Cu parfumul florilor, ce-neacă astăzi Pământul.

Un Soare se aşează lent peste cărnuri,
Pe milioane de frunze otrăvite-n păcat,
Şi nu se-ntristează fugind de grele mirosuri,
Scoase din gurile celor, ce suflă spre El.

În Sinele lor sunt aruncate săgeţi de lumină,
Divine sclipiri rupte din puritate şi adevăr,
Miraculoase săgeţi ce-nvie conştiinţa etică,
In unele capete, ce şi-au pierdut Dumnezeul.

[...] Citeşte tot

poezie de Adelina Cojocaru (22 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blondul nu întârzie mult cu îmbrăcatul, deci, în curând, cei doi, tată şi fiu, putură pleca împreună. De data aceasta, Iulian Enka lăsase acasă maşina gri, nu de mult cumpărată, preferând să ocupe locul din faţă, alături de fiul său, în maşina albastră a directorului; cei doi body-guarzi, Petre şi Adi urcară şi ei în maşină, pe bancheta din spate. Nu doar domnul Enka păru dornic de a-şi însoţi fiul în acea dimineaţă; mai mulţi dintre părinţii tinerilor din echipaj îşi exprimară aceeaşi dorinţă, asta pe lângă nemulţumirea de a fi aflat că nu-şi vor avea copiii acasă în acest ultim sfârşit de săptămână petrecut pe suprafaţa Terrei. Totuşi, cu sau fără părinţi, nici unul nu întârzie; ajunseră toţi la bordul navei albastre înainte de ora 08.00. Deocamdată, pe puntea principală se afla doar instructorul Eugen Manea, însă la 5 minute după ora 08.00 sosi şi directorul, spre surprinderea tuturor, îmbrăcat lejer, comod, în ţinută sport, de vară; mai-mai să nu-l recunoască.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colaps gravitaţional uman...

Şi totuşi, ce ne-am face dacă,
urmând legile (nu toate previzibile) ale materiei,
ne-am prăbuşi deodată în noi înşine
cu toate celulele şi atomii noştri,
strivindu-ne materia din noi prin apăsări proprii,
precum se-ntâmplă în black-hollurile din cosmos,
până ce fiecare ajungem a fi
un punct primordial întru totul viu şi inteligent
care, după aceea, va exploda cu violenţă
devenind un fel de univers?...
Atunci poate că ni s-ar topi impurităţile din noi
cu toate laturile lor rele,
iar sufletele ni s-ar transforma în raze orbitoare de cuvinte
suspendate în veşnicie ca un miraj atotputernic,
proliferând miracole infinite şi uluitoare,
căci toţi am fi entităţi zdrobitor de puternice...

Şi totuşi, totuşi...
N-am fi deloc liniştiţi sau fericiţi,
căci atunci s-ar trezi în noi visele vechi

[...] Citeşte tot

poezie de Cristian Petru Bălan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când suferi înseamnă că este necesar să schimbi ceva la tine, la gândurile şi percepţiile tale sau la felul în care trăieşti. Suferinţa este un semnal de alarmă care te invită la conştientizare şi schimbare. Scopul firesc este eliberarea de suferinţă, nu acceptarea ei. Gândeşte-te că atunci când eşti bolnav fizic îţi doreşti să faci orice pentru a te însănătoşi. De ce procedezi altfel atunci când este vorba de suferinţă psihică? De ce continui să accepţi, să crezi că este ceva benefic în "a-ţi duce crucea" sau în a te autoabuza la nesfârşit? În plus, atunci când trăieşti pe o frecventă negativă, când viaţa ta este presărată de durere, frică, tristeţe, depresie, furie, frustrare, nemulţumire, vei atrage şi mai multe situaţii care rezonează cu starea ta actuală. Nimeni şi nimic nu te poate salva de tine însuţi, miracolele nu se întâmplă fără ca tu să acţionezi şi nu vei primi niciun premiu sau vreo statuie pentru tot ceea ce alegi să înduri. Vrei să fii liniştit, fericit şi împăcat cu tine însuţi? Caută să te eliberezi de suferinţă - fie prin schimbarea felului în care trăieşti, fie prin modificarea gândurilor şi percepţiilor tale.

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vals interzis

da
între timp te-am mai confundat
cu unul... cu altul
n-am găsit acel sem distinctiv
totul se reducea la genul proxim
acele suprapuneri creând iluzia omogenităţii
în universul haosului

aveaţi acelaşi mod de a problematiza
de a face tabula rasa aplicând principiul
neglijabilului
or, Iubirea nu poate face abstracţie
de Divinitate

... aceeaşi nerăbdare neînţeleaptă şi fuga de sine
ca de un sol infertil-păcătos căutându-şi salvarea
în forţa de sacrificiu a altuia

*
să fi fost vina facebook-ului uniformizator

[...] Citeşte tot

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea

Te trezeşti în fiecare dimineaţă, şi chiar acolo, în momentul dinainte de a deschide ochii şi a ţi se porni mintea, este pace şi linişte. E acea moţăială plăcută, o stare pe muchia dintre vis şi realitate.

Unii ar putea numi-o lene, dar e ceva mai mult de atât - o stare de o potenţă incredibilă; o stare în care totul pare realizabil, în care greşelile sunt doar reuşite deghizate. Poate că de asta ne place atât de mult să stăm acolo - e cald şi bine, ca în braţele bunicii sau ale mamei, genul acela de invincibilitate şi vulnerabilitate deopotrivă.

Cum ar fi oare ca totul să ia naştere din acea stare? Să luăm decizii şi să creăm din acea stare. Cum ar fi?

Ştim amândoi însă, că oricât ne-am strădui, nu o putem convinge să rămână - ca o persoană iubită pe care ai rănit-o, şi căreia orice i-ai spune, tot nu te va ierta.

Pe măsură ce mintea se trezeşte la viaţă, această stare începe să dispară. Cu primul gând apare prima dorinţă. Ceva ne acaparează încetul cu încetul lumea - un fel de nemulţumire, o încordare ce ne menţine într-un antrenament continuu, dar care în loc de muşchi, ne dezvoltă mai degrabă confuzia, neliniştea şi neîncrederea în propriile forţe.

Ne ridicăm din pat, şi înainte de a ne aşeza tălpile pe pământ, ne amintim brusc de toate planurile pentru ziua respectivă. O mulţime de obiective, principale şi secundare, oameni de întâlnit şi lucruri de pus la punct, toate încep să ne bâzâie din ce în ce mai zgomotos în minte, ca albinele unei colonii ce se trezeşte la viaţă. Din acel punct, deşi fizic ne-am trezit, ne prelungim în continuare somnul. Doar că ăsta nu e un somn obişnuit, nu e deloc ca locul din care am venit. În somnul ăsta durerea pare să ne ajungă până la oase, care ne dor; ne trecem mâinile prin foc, în joacă, dar focul de data aceasta nu ne mai iartă. În somnul ăsta singurătatea nu mai e deloc melancolică, poetică şi dulce, ci mai degrabă ne-nfioară; parcă nici iubirea nu mai e aşa uşoară, ne uităm în jur şi aflăm că în acest somn putem răni cu "iubirea" noastră. Mergem pe stradă, iar în vitrinele librăriilor vedem cărţi întregi despre această "iubire". Manuale groase de instrucţiuni - ce să faci, ce să nu faci, cum să-l atragi pe cel pe care-l placi.

Ah, ce iubire complicată; cine ar fi crezut că mierea poate fi amară?

Nu înţelegi nimic din toate astea şi sincer, nu te pot învinovăţi. Ce te-nfioară însă şi mai tare, este că îţi dai seama că poţi trăi aşa o viaţă-ntreagă - mulţi din jurul tău încă o fac. Pentru că nimeni nu e dispus să-i ia locul altcuiva în poveste, toţi sunt prea ocupaţi să îşi rezolve propria dilemă. Aceeaşi dilemă, de fapt: Unde este iubirea? Nu "iubirea", ci Iubirea.

Unde este simţul acela al siguranţei dincolo de siguranţă, al zborului neîntrerupt, al dansului în care ştii deja muzica şi paşii? De ce nu este aici?

Ce rost mai are viaţa, dacă nu poţi cânta chiar dacă nu ai voce?

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minciună? Sau adevăr aprins?...

Şi totul a fost numai minciună?
Doar te-ai jucat cu mine şi atât...?!
Doreai ca între noi să nu rămână,
Decât o aventură, minus cât...?

De ce nu m-ai lăsat totuşi în pace...?
Ştiai că eşti indisponibil şi minţeai,
Ai sentimentele aşa sărace,
De numai la tine te gândeai...?!

De ce ai insistat să fii cu mine,
Şi m-ai îndrăgostit până la nori...?
Chiar n-ai simţit nimic profund în tine,
Să te gândeşti la mine până-n zori...?!

De ai ştiut că nu eşti în putere,
Să îţi schimbi viaţa, s-o iei de la-nceput...
Nu trebuia să îmi provoci durere,
Să intri-n viaţă mea cum tu ai vrut!

[...] Citeşte tot

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răspunsul este iubirea

Marea dilemă a vieţilor noastre, a destinelor noastre, este lipsa de iubire.
Atunci când iubim, nu putem răni - să nu crezi că ceea ce trăieşti este iubire, te rog, nu te minţi.
Ascultă atent, este o voce, ce îţi şopteşte zi de zi, un cântec dulce, de iubire - nu încerca să-l înţelegi, doar fii.

Ce cheamă ploaia către pământ?
Ce împinge soarele către apus?
Ce împodobeşte munţii cu zăpadă şi oferă strălucire mării?
Unde te cheamă vântul atunci când îţi şopteşte?
Ce îţi răspunde luna atunci când o priveşti?
Unde te poartă frica, atunci când nu încerci să o opreşti?

Unde te poartă toate - înapoi la tine; pe canalul îngust al minţii obosite de atât învârtit, încercând să-şi prindă coada.

Ridică-te, locul tău nu este în genunchi.

Prieten drag, nu te ruga la stele, nu arunca blesteme, iubeşte-ţi fiii, adună-ţi turma; ceva te cheamă către casă... chiar şi cel mai neiscusit cioban ştie când e timpul să se întoarcă acasă. Ai călătorit departe, picioarele ţi-au obosit, pământul pare greu sub tălpi. Te uiţi în faţă, drumul se-ntinde, se şerpuieşte-n orizont, la infinit. Drumu-ţi promite, că dacă mergi încă puţin, te-mbogăţeşte, te face prinţ peste oceane şi rege între oameni - dar tu nu îl asculţi, ai obosit. Îţi aminteşti de măgarul harnic, căruia îi sunt promise măreţe împliniri şi care îşi duce-n spate, povara veşnică şi grea a propriei nemulţumiri.

Te uiţi în spate; ce mult ai mers... vii de departe. Au trecut parcă veacuri întregi de la primul căscat, de la primul pas şi prima vorbă - ce entuziasm aveai odată; luai orice provocare în piept cu dăruire, promiţând că ai s-aduci în lume, mult căutată mântuire. Ai zâmbit şi te-ai jucat - ce suflet drag, ce bucurie.

Dar parcă este mult de atunci - nisipul stă împrăştiat peste trecut; se văd prin ceaţă, fragmentele amintirilor de demult. Nu are sens să răscoleşti trecutul, o ştii prea bine – din asta nu a ieşit nicicând ceva bun; poate doar plâns, orbire şi scrum.

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Infern

I

Morminte se deschid în noapte
Şi toamna-şi plânge galbenul amar,
Iar negre-mi coaste-s şapte,
Ce mi le-ai smuls printr-un calvar.

Ţi le-ai înfipt în spate, pe o parte,
Să-ţi faci o aripă de zmeu,
Să zbori spre fericiri deşarte,
Mai presus să fii, ca Dumnezeu.

Şi nu eşti singur, cârdu-i colosal,
Doar draci înfierbântaţi ce au,
Fiece, câte-un păcat universal,
Pentru câte-o coastă ce îţi dau.

Hilar îţi pui lopata-n cârcă,
Groapă să îmi sapi pe seară,

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru-Spiridon Voicilă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!