existenţă şi salvare

Primul lucru care se întâmplă atunci când o persoană îşi ascultă vocea interioară şi se hotărăşte să îşi urmeze vocaţia este că va fi singură. Şi nu există consolare pentru asta. De la acest sentiment că ai pornit singur pe un drum nu te salvează nici dragostea familiei, nici anturajul şi niciun statut social.

Pera Novacovici în Descoperă-ţi vocaţia
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Comedia e salvarea. Mi se pare un medicament extraordinar pentru că omenirea e bolnavă. Şi câte situaţii de comedie adevărată există în viaţă! Suntem clovni într-un mare circ. Uitaţi-vă niţel în viaţă.

Dem Rădulescu în Almanahul Cinema (1987)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt atâţia puieţi...

Sunt atâţia puieţi...
şi au apărut în fundul acestei curţi:
o curte imensă,
în care să te pierzi.
Şi umbrele lor, exilate în spate de tot,
presărate în fiecare colţ al disperării
pe coji de cărbune încins,
se altoiesc în bătaia vântului
cu fructele lor găunoase.

Ei nu ştiu că sunt şi fructele şi viermii,
şi se macină unii pe alţii,
şi se calcă în picioare
cu rădăcinile lor ridicole.

Vor să ajungă înaintea celor
pe care ploaia nu i-a uitat,
dar nu ştiu că ploaia vine din interior
sau că nu mai există
nicio brumă de salvare

[...] Citeşte tot

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai uşor ar fi ca părinţii, ajutaţi de profesori, să poată aduce un copil în starea de a avea o pasiune. Indiferent de domeniu, dacă există acea atracţie, acel entuziasm de a afla, de a deveni bun, un copil e salvat.

citat din Emilian Isailă
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradis

Peştii (planând prin aer, în luna iunie,
Părăsesc la amiezi lichida apelor domnie)
Ei se avântă-n cunoaştere, dezlegând la o adică
Multe mistere legate de speranţă sau de frică.

Peştii ştiu c-au Iazul şi Pârâul lor cu apă curgătoare;
Dar Dincolo de ele nu mai este şi-altceva oare?
Viaţa asta nu-i Totul, există ceva mai măreţ la alt nivel,
Sunt ei convinşi, ar fi mult prea neplăcut să fie-altfel!

Nimeni nu trebuie să aibă dubii dintre noi:
Când va veni, Binele va veni din Apă şi Noroi;
Şi-n mod sigur ochiul evlavios, cu necesitate,
Trebuie să vadă un Scop înalt în Fluiditate.

Puţine ştim, dar ce spune Credinţa-i adevărat,
Viitorul nu-i nicidecum un Ţinut Uscat.
Noroi la Noroi! Vârtejul morţii se-apropie, cumplitul,
Dar nu-i aici Sfârşitul, nu-i aici Sfârşitul!

[...] Citeşte tot

poezie de Rupert Brooke, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salvare

Neverosimile tăceri
umplu spaţiul dintre stele
amplificând enigme
nepământene linişti
transpuse în necunoscute
completează cu goluri
universul imuabil
la cheremul timpului
pierdut în spaţiu
şi a spaţiului uitat de timp
în dimensiuni haotice
ale unui infinit indefinibil
şi toate aste de peste ere
nu se mai ştie câte
nici peste câte epoci
va să fie a doua
venire mesianică
urmată de altă geneză
pe trasee incognoscibile
ca să salveze existenţa.

poezie de David Boia (13 mai 2021)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inceputul

Cand ma gandesc la tine imi tremura tot trupul,
Tu te strecori si viata mi-o schimbi, ma rascolesti,
Eu sunt precum o prada, iubito tu esti lupul,
Sunt sclav privirii tale, stapana mea tu esti.

Cand imi soptesti o vorba sunt ca un cub de gheata,
Ce voce calda ai! ascult si ma topesc,
E ca si cum cuvantul ce-l spui imi este viata,
Cand nu te-aud pe tine simt ca nu mai traiesc.

In mana ta as vrea sa-mi odihnesc trecutul,
Tu vindeci orice rana, esti salvatoarea mea,
Stergi totul c-un burete, si imi esti inceputul
Anii pierduti ii simt cum ca n-ar exista.

Esti luna mea in noapte, si soare-n timp de zi,
Te urmaresc si simt ca nu ar fi gresit,
Sa-mi fii pe vesnicie motiv sa pot iubi,
Iar eu sa -ti fiu dovada ca inca n-ai iubit.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad B
Comentează! | Votează! | Copiază!

Farmecul existenţei este că nu te poţi baza pe nimic. Totuşi, cele mai importante lucruri în viaţa asta sunt, cred eu, cele pe care le-am decelat din trei spectacole regizate de Lucian Pintilie: iubirea, memoria (nu cea mecanică şi plictisitoare, ci aceea care îţi salvează conştiinţa, asa cum mi-a salvat-o mie în puşcărie) şi umorul. Dacă te naşti cu ele e foarte bine; dacă nu, se pot învăţa, gândindu-te foarte mult la ele, reprezentându-le în diverse circumstanţe. Ceea ce salvează cele mai proaste şi ingrate împrejurări, ceea ce este esenţial, este totuşi iubirea. Iată concluzia, după o viaţă de om: nimic nu contează în afara iubirii.

Alexandru Paleologu în Breviar pentru păstrarea clipelor (2005)
Adăugat de Maria Larisa Petrache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată

sunt o groapă întoarsă
ca un sac
pe care mulţi nu ştiu să-i găsească capătul
nu mai exist în el, pentru că m-am pierdut
în ceea ce nu mai este
sunt un capăt nedeşirat al unui alt început
sunt o clipă furată din prezent

gândurile-mi sunt diluate-n spatele unei armuri false
fântâni seci, săpate-n mine fără cuvinte
aşteaptă plânsul cerului
clipele nu-mi fac statui din gândul nimănui
prăbuşirea este adâncul din care încerc să urc
spre ceea ce nu eşti
mă salvez, salvând pe cel ce nu mă ştie
decât urând sau
îngropându-şi propriul destin
urcându-se spre ceea ce nu este

să nu devenim, niciodată, cer înnegurat şi furtună-n

[...] Citeşte tot

poezie de Viorel Muha (iunie 2014)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Recunoştinţă

Era în existenţă un înger,
În cerul infinit etern,
Ce datorită unui monstru,
S-a pogorât din cerul efemer.

Venise să-i alunge chinul,
Îmbunându-i viaţa şi destinul,
Oferindu-i iubire cu ardoare,
Făcându-l să se uite adânc în soare.

Monstrul purta un doliu veşnic,
Ascuns în al său întuneric suflet,
Pe care nimeni în această lume,
Nu îl dorea ca să-l asculte.

Se întâlnise-n vasta noapte,
Când stelele pe cer păleau,
Iar în albastra calmă noapte,
Toţi aştrii feerici străluceau.

[...] Citeşte tot

poezie de Cînepă Ştefan (1 martie 2021)
Adăugat de Cînepă Ştefan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există în lumea noastră socialistă un om nou? Dar mai întâi ce înseamnă om nou? Şi prin ce se deosebeşte de cel vechi? Iar cel vechi de ce nu era bun, de ce trebuia înlocuit? Toţi oamenii vechi au fost răi, toţi trebuiau schimbaţi? Fiecare epocă a avut oamenii ei noi şi oamenii ei vechi. Cei noi aduceau lumină atunci când aceasta se împuţina în lume. Ceea ce apropie, de pildă, pe Prometeu şi pe Danco este gestul oferirii propriei inimi pentru salvarea semenilor din mari şi dramatice impasuri. Primul a dat seminţiei focul, fără de care ar fi pierit, celălalt lumina, fără de care s-ar fi rătăcit în labirintul existenţei. Epocile vechi au eroii lor mitologici. Ei întruchipează virtuţile majore ale umanităţii care, dacă nu sunt prezente în fiecare individ, se reconstituie în masă şi dacă într-unul sau altul din cazurile particulare nu se manifestă la intensitatea maximă, exprimate în eroi, ele indică diapazonul posibil al spiritului.

Dumitru Popescu în Ieşirea din labirint (1973)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram sălbăticit şi plin de ură. Uram întreaga lume pentru că vedeam mizeria şi egoismul, sălbăticia cu care cel puternic smulgea celui slab agoniseala obţinută cu greu. Cel puternic râdea şi batjocorea. Cel slab plângea şi dispera. Se resemna. Nu ştiu ce s-ar fi ales de mine şi unde aş fi ajuns dacă nu ar fi rămas o singură flacără mică de umanitate care ardea în mine şi care era ţinută vie de puţinii prieteni adevăraţi pe care îi aveam şi care vedeau în mine un suflet, şi nu un sărac ce nu avea nimic de oferit şi de pe care nu poţi scoate profit. Să simt că sunt o companie plăcută pentru nişte oameni care se puteau lipsi de mine, să simt că sunt ascultat şi că atunci când vorbesc despre dorinţele şi visurile mele nu sunt batjocorit şi umilit, să pot să râd cu cineva, să simt că exist şi primesc puţină atenţie, să fiu onorat ca fiinţă umană pentru ceea ce sunt în interior şi nu pentru ce pot să afişez în exterior, asta mi-a salvat sufletul, mi-a schimbat viaţa şi m-a împuternicit ca azi să pot vedea şi eu în oameni măreţia, puterea şi divinitatea şi după puterile mele, să fac ce pot ca să păstrez flacăra speranţei aprinsă aşa cum odată a fost şi ea îngrijită de prietenii mei pentru mine. Iubeşte oamenii atunci când o merită cel mai puţin. Atunci au nevoie cel mai mult. Doar aşa putem să salvăm suflete pentru a face lumea mai bună.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Retorică

De ce căutăm în cuvinte alinarea,
Oare nu sunt ele,
Cele
Ce ne aduc amăgirea?
De ce căutăm în alţii iubirea,
Pe când de cea dinăuntru
Din noi, n-avem ştirea
Că există?
Şi cum de întoarcem privirea,
De la adevărul,
Ce ne salvează firea,
De-l cercetăm în noi în adânc,
Care-i sfânt,
Şi ne aduce astfel menirea,
În Univers
şi pe Pământ?

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnul meu

Prietenului meu veşnic şi Tatălui Ceresc, în semn de mulţumire pentru minunatele Sale daruri oferite dinaintea venirii mele...

Paşii mei se grăbesc a urca spre Tine,
Domnul meu...
mi-ai fost în mintea-mi nărăvaşă şi-n clipele saline
mereu...
când se sfârşea o treaptă, alta-mi ofereai... şi eu,
neînţelegând, mă zbăteam plângând
şi-atunci pe miez de noapte când era mai greu,
veneai aproape pe mine susţinând...
a fost o dramă ascunzând o veste bună,
Domnul meu...
şi ce este la urmă contează să rămână
al meu...
aşa aflasem cum este taina aceluia salvat
numai prin durere...
când răni înmuguresc, iubindu-le poţi fi iertat,
dobândind avere...
dragostea-mi uriaşă urcă înspre Tine,
Domnul meu...

[...] Citeşte tot

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (2007)
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Antirăzboinic

cam şi cum ruinele ar putea
fi vesele
ca şi cum planeta
ar tânji după-un gol de planetă
ca şi cum am citi în ziar
"cedez boabă de rouă din potirul de mac
contra unei urme
de cianură din sărutul fatal"
ca şi cum poezia aceasta
scrisă ar fi pe cenuşa dezmăţului,
epilog nunţii androizilor când
poetului i s-a terminat
cota de tropi hărăziţi
pentru veacul în curs,
când se aprobă divorţul
dintre retină şi verdele crud-aromat,
dintre auz şi văzduhul livezii frumos trilurat,
dintre dimineaţa cu soarele
mijind căpşuniu pe un cer voroneţ
şi bucuria intrării-n tumultul oraşului tânăr,

[...] Citeşte tot

poezie de Fatma Sadâc din Cântec pentru surâsul păpădiei (1988)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astenie de vară

Eu aş putea să scap cu fuga-n munte,
Măcar un timp, atât cât să rezist
Potopului de foc ce-l simt pe frunte,
Ca răcorit să-ncerc să mai exist.

M-aş ţine după pietrele ce suie
Înfierbântate-acelaş drum bizar,
Să ne-aşezăm sub unda albăstruie
Acolo unde păstrăvii mai sar.

Rămâne jar, rămâne scrum în urmă,
Şi tu rămâi, răpusă de pârjol.
Te-aş fi legat sub nişte oi de turmă,
Ca să te scap solarului viol,

Dar soarta ta s-a depărtat de mine,
Sau eu nu m-am ţinut prea strâns de ea.
O să cobor, iubita mea, la tine,
O să cobor atunci când s-o putea...

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există mereu furtuni ce-şi plâng în hohote tăcerile din piept, izbucnind apoi în uragane ce poartă mereu nume de femei... Oare de ce? - am întreba... Nu-i greu de înţeles şi nu-i simplu de trăit în universul femeii. Noi bărbaţii găsim mereu subrefugii, uşurinţa cu care evadăm din miezul problemelor părând în ochii "lor" trădători, laşi, superficiali... poate aşa ne e felul, să părem mai detaşaţi de tensiunea momentului, dar ceea ce ne salvează este mereu câte o tânguire a femeii de lângă noi, o şoaptă sau dimpotrivă, tăceri ce te înfioară. Iubirea doare, poate pentru că pătrunde în adâncul fiinţei, rădăcinile sufletului fiind scuturate de vâltoarea sentimentelor. A iubi e poate cel mai minunat sentiment, dar a ştii să o faci e provocarea cu care încercăm să ne obişnuim. Iubim din obişnuinţă sau ne obişnuim să iubim? Adevăr sau provocare...

Sorin Şomandra
Adăugat de Sorin Şomandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce face?

Ce face un om când e singur?

Simplu – un glonţ, un somn, un poem,
Vede un film, se uită la ceas, înfiază un leu,
Dar tot singur este.
De ce este singur?
A fost jignit. A jignit. A ucis. Nu a ucis.
Eu nu cred în singurătate, cum nu există vid absolut.
Dar o tragedie este. Undeva o lacrimă îşi fa ce drum.
Doamne, ce aş hohoti, de nu aş fi bărbat.
Amintirile mă asediază asurzitor.
Anii se perindă cu viteza unui tren nebun.
Lumea trăieşte, undeva e iarnă, undeva e o plajă,
Alcoolul? Drogul? Boala? Nimic nu seamănă cu singurătatea.
Nici plantele, nici animalele nu suportă singurătatea.
Nici Dumnezeu, că altfel de ce ar fi fost Creaţia?
Strada este pustie, casa este pustie, cimitir fără gard.
Singurătate, tu eşti un bolid care mă ucide.
Brusc apare un cititor timid. Îmi întinde mâna,
Sunt salvat. Mulţumesc, fratele meu, mulţumesc.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

În condiţii favorabile, atunci când avem printre noi clarvăzători disponibili pentru munca de salvare a sufletelor rătăcite în abisuri, putem atinge rezultate extrem de eficiente. Totuşi, datorită numărului mare de tipuri de sarcini, există foarte puţini lucrători care să poată face aceasta, şi chiar şi aceia sunt arareori dispuşi să servească în tărâmul întunecat al chinurilor infernale.

Chico Xavier în În slujba vieţii eterne (2012)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Săptămâna Paştilor

Cea mai dulce bucurie dintre toate, o binecuvântare,
Este pacea, să strângi mâna vindecătoare,
De bunăvoie întinsă ţie,
Spunând, "acum nu mai există decât iubire şi lumină!"
Zorii primăverii mele au dispărut pentru totdeauna;
Închişi în ocna mormântului, prietenii mei cu ţărâna-s una.
Ziua-i la chindie,
Într-un amurg sângeriu aştept noaptea ce va să vină.

Cutreier prin cimitir şi scrutez intens
Pietrele şi crucile, amurgul devine tot mai dens;
Şi gravat pe fiecare
Cruce citesc acelaşi cuvânt: Pace.
Apoi, revenind la drum,
Mă-ndrept spre-alt ţel, spiritul meu năzuind acum
Să urce la cer pe-o rază salvatoare,
Înainte ca doliul ziua să îmbrace.

Tu, singur-singurel, priveşti luceafărul de seară,
Surâzând cum am surâs şi eu, şi-asculţi ca mine-odinioară

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Erik Axel Karlfeldt, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!