frică şi panică

Istericilor, voi

De-atâta bunăvoie e vai de tine lume
Nevolnică şi oarbă ajunsă din păcate,
Mulţime care plânge la propriile glume
Rugându-se din inimi cu minţi robotizate

Te temi că mori de foame bezmetică făptură
Care-ţi târăşti ca viermii fiinţa derutată,
După sărmanul creier cu logica spălată
Redefinind folosul a tot ce bagi în gură

Ascultă cum răsună apocaliptic ceasuri
Când cărăuşii vorbei aceasta ţi-au indus,
Pe tonuri diferite şi panicate glasuri
Întocmai şi la vreme prin ordine de sus

Fără habar de lume isteric şi cuminte,
Adună-ţi în desagă întregul tău amar,
Gândeşte-te la rece şi roagă-te fierbinte
La tot ce se mai poate plăti în numerar

[...] Citeşte tot

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când "cântă" armele

De câte ori "cântă" armele
muzele tac în lacrimi fierbinţi
iar cerul nopţii îşi ascunde stelele
de avioane, rachete şi proiectilele
ce seamănă calvarul,
dărâmă construcţii milenare
fierb casele şi blocurile
în praf de puşcă şi trinitrotoluen
migranţii cu milioanele îşi părăsesc
ruinele şi oraşul şi ţara
pentru o altă ţară mai ferită de război...
Vapoarele sunt scufundate-n porturi,
trenurile mor pe şinele ruginite
bombe termobarice şi cu fosfor
topesc pământul, casele, spitalele.
O racheta se luptă cu o altă rachetă,
drone inteligente topesc vehicule amfibii,
tancuri, tunuri, lansatoare de rachete...
De o parte şi de alta nu mai rămâne timp
de număratul morţilor nici de îngropăciune,

[...] Citeşte tot

poezie de Eugen Coţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rapsodii de toamnă

I

A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri...

Când eşti îndrăgostit,
Faci din sărut şi-o îmbrăţişare... un stup al fericirii!
Spargi şi oglinda cerului
Ca stelele sa-ţi cada-n palmă,
Formând izvorul nemuririi!
Iar gândurile se transformă-n haită...
Doar lupi ce vor să se hrănească cu sângele ce îţi pulsează-n vene...
Iar inima îşi creşte ritmul
Lăsând frica să te cuprindă
La gândul că ce azi este frumos
Mâine se poate dărâma ntr-o clipă!
Şi chiar de se întâmplă,
Nu te lăsa cuprins de panică!
Nu trebuie să-ţi pui blazon în suflet...
(Biet rug îndrăgostit de-o umbră...)
Căci, chiar si Dumnezeu,
De-ar fi îndrăgostit, ar arăta ca mine!
Un mugure abia-ncoltit
Si nu cenuşă, atâta timp cat focul dragostei in mine mai mocneşte!
Atâta timp, cât orizontul mai desparte cerul de pământ.

[...] Citeşte tot

poezie de Diodor Firulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

V: Bună seara, Londra. Pentru început, permiteţi-mi să îmi cer scuze pentru această întrerupere. Apreciez, ca şi mulţi dintre voi, confortul rutinei zilnice - siguranţa familiarului, liniştea repetiţiei. Mă bucur de ele la fel de mult ca orice cetăţean. Dar de dragul celebrării, de îndată ce aceste evenimente importante din trecut se leagă adesea de moartea cuiva sau de sfârşitul vreunei lupte sângeroase, petrecerea unei sărbatori plăcute, m-am gândit că am putea celebra această zi de 5 noiembrie, o zi despre care din păcate nu se mai aminteşte, prin a rupe puţin timp din rutina de zi cu zi şi a ne aşeza pentru o scurtă discuţie. Evident că există şi oameni care nu vor ca noi să vorbim. Cred că chiar şi acum sunt date ordine prin telefon şi oameni înarmaţi vor fi în curând în drum spre noi. De ce? Pentru că de îndată ce bastoanele sunt folosite în locul interogatoriilor, cuvintele le vor stăvili întotdeauna puterea. Cuvintele au sens, şi pentru cei care vor asculta vor întrupa adevărul. Şi adevărul este că se întamplă ceva complet greşit cu această ţară, nu e aşa? Cruzime şi nedreptate, intoleranţă şi asuprire. Şi unde cândva aveam libertatea de a ne împotrivi, a gândi şi spune ceea ce credem, acum avem cenzură şi sisteme de supraveghere care ne îngrădesc şi ne solicită să ne supunem. Cum s-a ajuns aici? Cine e de vină? Cu siguranţă unii au o vină mai mare decât alţii, şi o să li se ceară explicaţii, dar să fiu sincer din nou, dacă vrem să găsim vinovaţii, trebuie doar să privim în oglindă. Ştiu de ce aţi făcut-o. Ştiu că vă temeaţi. Cui nu i-ar fi teamă? Război, teroare, boli. Erau o multitudine de probleme care conspirau ca să vă corupă gândirea şi să vă îndepărteze de bunul simţ. Frica a scos ce era mai bun de la voi, şi cuprinşi de panică a-ţi apelat la cel care este acum prim-secretar. Adam Sutler. V-a promis ordine, pace şi tot ce v-a cerut în schimb a fost tăcere şi supunere. Aseară am încercat să pun capăt acestei tăceri. Aseară am distrus pe bătrânul Bailey pentru a reaminti acestei ţări ceea ce a fost dat uitării. Cu mai bine de patru sute de ani în urma, un mare om a dorit ca ziua de 5 noimebrie să rămână întipărită pentru totdeauna în minţile noastre. Speranţa lui era să amintească lumii de cinste, dreptate, libertate şi că acestea, mai mult decât cuvinte sunt perspective. Aşadar, dacă nu a-ţi văzut nimic, dacă crimele acestui guvern rămân necunoscute pentru voi, atunci sugerez să lăsăm ziua de 5 noiembrie să treacă neobservată. Dar dacă şi voi vedeţi ce văd eu, dacă şi voi simţiţi ce simt eu, şi dacă a-ţi căuta ce caut eu, atunci vă cer să mă susţineţi timp de un an de zile începând din această seară, în faţa porţilor Parlamentului şi împreuna o să le oferim o zi de 5 noiembrie care nu va fi niciodată uitată.

replică din filmul artistic V de la Vendetta
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea palidă

Port între buze viaţa unui ou
şi între pleoapele încă închise algele plânsului,
numai pustiul cunoaşte această teribilă ploaie
trecând odată cu păsările prin oasele feţei,
numai pustiul cunoaşte această zăpadă amară
în fiecare palmă deschisă, în umerii rupţi,
în fiecare gură a inimii.

Port încă în degete fumul, cuţitul şi floarea,
pielea cadavrului dulce ca braţele nopţii,
fruntea lui de ciorap de mătase,
baia umplută cu voaluri de frunze
unde mâinile lui atârnă în apele mării.

Nu am costum mai frumos, nopţile vara,
port pielea lui transparentă pe umeri,
cu zâmbetul scos peste o mască lichidă
asemenea părului rezemat de o stâncă
plimb corpul tău risipit în genunchii prăpastiei
şi paşii pe care îi pierd se continuă cu umbrele paşilor.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Paul Păun din Marea palidă (15 mai 1945)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea care depinde de noi...

.. iată două lumi finale, raiul şi iadul...! Cu toţii, spre ele ne îndreptăm trecând vieţii
vadul, trăind, cei mai mulţi neştiind de ce s-au născut, pentru ce, şi, cum de sunt vii, ei
neânţelegând sensul omului în armonii bine puse la punct, din faceri noi fiind singurii
observatori conştienţi ai Marii Creaţii lăsaţi s-o influienţăm să existe cu gândul minţii
gândind atâta cât existăm, chiar şi speriaţi de viaţa în care ne-aflăm... multele atâtea,
pe toţi bulversându-ne, că de ce e aşa şi nu altfel, fiecare poveste de om în istorii, aşa
încheindu-se, oricât de mult cineva ar iubi divinitatea şi l-ar iubi Dumnezeu cinstindu-l
şi-nvrednicindu-l cu slava şi sănătatea... în taina ultimă, finală, se concretizează acest
mare adevăr în care unii se 'nalţă urcând cer după cer dar şi destui din acei care abea
îl zăresc pe-acesta ce-l ştim căzuţi în abisele de-ntuneric pierduţi în declin... ca să vezi
lumea de sus din înalturi însemnând un privilegiu de fericire nespus, primit pentru un
pomelnic de fapte făcute-nmiit... ca un răspuns, dat, de cortegiul energiilor universale,
de care nici un om nu scapă neiscodit, minunatul Cuvânt rostit nouă descoperindu-ne
căile prin adevărul vieţii trăite unde taina rămâne taină doar pentru cei nepregătiţi să
întâmpine fericiri venite din transformări, firesc rostuite, căci, dacă li s-ar cere să stea
să-i mănânce viermii de vii aici pe pământ câţi oare n-ar huli blestemând ştiind numai
pe mort ros de viermi, îngropat în ţărână, mulţi tociţi, uzaţi şi chinuiţi, mâncaţi ca de-o
văpaie nebună, în care, cerşeşti urma de apă, de pe-un vârf de deget al semenului tău,
când noi, fiecare-n parte ni-s convinşi, că, şi bogatul, ca şi săracul, pleacă de aici unul
după altul, în veşnicie rostogoliţi... pe aripi de înger, sau de tâlc păcăliţi în iad prăvăliţi,

[...] Citeşte tot

poezie de Lidia Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!