handicap şi moarte

Moarte la patruzeci de grade

Etilică mireasmă duhoare în împrejur
Şi-un luciu de inox din ochi lichizi răzbate...
Pe-un roşu de fundal de-obraji, cu glasul dur
C-o răguşeală aiurea păşeşte, dă-nspre spate.

E slab cu burta-i mare sub pulover ca un bol
Şi mâini sticloase anină neritmic, în balans...
Vorbeşte fără noimă se adresând în gol
Şi drumu-i labirint, nicicum de vreun avans.

Încearcă tulburat câte o plesanterie
C-un râs ce nu-i al lui, se legănând din cap,
Dar nu-i răspunde nimeni; privit cu duşmănie
Se întoarce iar în drumu-i c-un gest de handicap.

Nici dinţii nu-i mai are pe toţi, e ştirb în faţă
La locul de pahar şi filtrul de ţigară
Ce-o ţine nesfârşit pe buza-i ruptă, creaţă,
Se îmbătând din fum şi scrumul tras pe nară.

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când doi se ceartă...

Ursul, se lupta cu lupul pentru tronul din pădure,
Să ajungă la putere şi bugetul să îl fure,
Moţiuni, trădări infame şi limbajul suburban
Erau arme folosite să se-ajungă la ciolan.
Moş Martin, în bătălie cu o haită de lupi tineri,
A pierdut săracul coada, asta într-o zi de vineri
Şi-a trecut în opoziţie, hăituit şi de străini,
De-a ajuns doar să înjure şi să mânce rădăcini.
Lupii asmuţiţi din umbră, dar făţiş, de un lupan,
Ce ştia de fapt tot natul că era un dog german,
Mazilit-au fără milă urşii de la stat, apoi
Şi-au plasat pe loc confraţii cu salarii-n euroi.
Au ajuns şi câini pe funcţii după un cumplit răzbel,
Că urcat-a la Finanţe un căţel micuţ şi chel,
Ce era făţiş, pe-o labă, chiar cu dogul amintit,
Ajungând chiar şef de haită, mazilind un travestit
Cântăreţ de operetă, cu un glas dumnezeiesc,
Ce era o corcitură de dulău ardelenesc.
Amândoi au prins ciolanul cam golaş şi descărnat
Şi au tras de el cu forţă, fiecare separat,

[...] Citeşte tot

fabulă de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Natura

Mă-nchin la frumuseţea-i, ce-i natura
Fără perfectă simetrie, un tot anarhic;
Copacii nu-s pătraţi, nici tril dulceag-sarcastic...
E totul inedit, un altfel, ca aventura.

Parcă nici nu-mi revin, cum de nu-i ternă
Cu tulpinile ei strâmbe... fără şefi pe tronuri,
Cu prea mult verde-nfipt în cafeniu de tonuri
Şi albastrul clar de vis... privit din cap pe pernă...

Dulceaţa-i din salivele d-infime gâze
Şi far din licurici e, se arzând de amor
Şi chiar de fier de are, pana-i este zbor...
E-o creatoare eternă, fabrică de muze.

Nici apele grăbite-n valuri, repezi spume,
Nu-s mereu clare şi nici drepte linii.
Pădurile-n stejari sau chiparoşi sau pinii,
Nu-s ţambre şlefuite... Alb, e-omăt pe culme.

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 iunie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O cursă nedreaptă

Diferenţele dintre noi par a fi atât de evidente, doar pentru că ne limităm la a percepe doar câteva elemente: potenţă financiară, popularitate, aspect fizic. Atât timp cât vom folosi aceste elemente drept repere în cursa pentru ‘viaţa ideală', vor exista învingători şi învinşi. O cursă nedreaptă, în care marea majoritate a concurenţilor pleacă deja cu minim un handicap.

Furaţi de ritmul mereu alert al acestei curse nebune după ‘succes', pierdem din vedere un lucru esenţial: faptul că viaţa se întâmplă acum.

Poate ai auzit deja despre ‘Conştiinţă', ‘Sine' şi multe alte nume ce au fost date acestei părţi fundamentale din noi. Dar ce legătură are asta cu momentul prezent, şi de ce este promovat ca fiind cel mai important lucru de către cei ce au servit de-a lungul vremii drept învăţători?

Motivul este surprinzător de simplu, putând să-l intuieşti de unul singur dacă pui pauză alergăturii pentru câteva secunde. O poţi face chiar acum, parcurgând aceste rânduri - ascultă foşnetul din jur, mulţimea de sunete ce se îmbină surprinzător de armonios, având în vedere cât sunt de diferite; priveşte cât de multe culori împodobesc ceea ce tu numeşti ‘realitate', unele reci, altele calde, unele pronunţate, altele fade, pierzându-se unele-n altele, pentru a da naştere unui tablou nepreţuit, al cărui autor nu poate fi numit; simte cum aerul îţi mângâie nările cu o atingere ca de caşmir, insuflând viaţă plămânilor şi astfel animându-ţi corpul.

Acum revino aici, la tine.

Poţi spune oare tu, cu siguranţă, că cel ce parcurge aceste rânduri, s-a născut, şi va muri?
Poţi spune oare tu, cu siguranţă, că cel ce îşi reflectă chipul în râul cu apă clară al acestor cuvinte, e condamnat la judecată?

Şi în final, priveşte-l pe acesta direct în faţă.

Oare pe chipul său, nu se-mpletesc aceleaşi culori ca cele pe care le-ai privit şi mai devreme?
Oare în corpul său, nu se joacă aceleaşi sunete pe care le-ai ascultat şi mai devreme?
Oare acei curenţi uşori de aer pe care i-ai simţit, pun vreo condiţie? Nu se dăruiesc ei oare, oricui are nevoie, indiferent de nume, limbă sau trecut? Şi dacă ei fac asta, tu de ce nu le-ai urma exemplul?

Vezi tu, prieten drag, alergătura aceea nebună, ce acum pare a fi departe, de parc-ar fi pe Lună, e doar imaginaţie - propria noastră creaţie. Ea nu există aici, unde nu ne putem întrece, pentru că paşii noştri merg la unison; unde nu putem ţipa mai tare unii decât alţii, pentru că împărtăşim cu toţii acelaşi glas; şi unde, nu mai există învingători şi învinşi, ci doar obiective îndeplinite, sau încă nu.

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celor amuţiţi

O, nebunia marelui oraş, căci seara
Lângă zidurile negre copaci handicapaţi se holbează,
Din mască de arginţi spiritul răului priveşte;
Lumină cu magnetica ostatică izgoneşte pietrificata noapte.
O, scufundatul dangăt al clopotelor de seară.

Curvă, ce-n averse de gheaţă un copil mort naşte.
Turbat biciuie mânia Domnului fruntea obsedatului,
Epidemie violetă, foame, zdrobeşte verdele ochi.
O, râsul oribil al aurului.

Dar linişte sângerează-n întunecate mute grote umane,
Adaugă din metale dure capul ispăşit.

Comentarii

Poezia urbană este considerată una dintre domeniile caracteristice expresionismului. Cu toate acestea, fenomenul este mai vechi, naturalismul a preluat deja motivul oraşului, pentru a menţiona doar puţinul cunoscut Julius Hart cu textul său "Berlin" din 1889. Dar, de asemenea, în contracurentul naturalismului, subiectul se găseşte şi la Hugo von Hofmannstahl în "Vezi oraşul" din 1890.
Principalele motive ale oraşului în expresionism sunt fabricile, zgomotul, lumina electrică, prostituţia, sărăcia, bolile. Acestea le putem uşor găsi în textul lui Trakl. La prima vedere, însă, irită imaginea ""dangătul clopotelor de seară". O imagine care pare să aparţină unei alte zone. Dar se poate găsi şi în "Dumnezeul oraşului" al lui Georg Heym (1910), în versul "Clopotul bisericii în număr extraordinar / Se clatină pe marea turnurilor negre".
La Trakl, sunetul clopotelor este "scufundat" - ca şi cum ar fi aparţinut unei alte zone, unde noaptea a rămas şi astfel şi perioadele de tranziţie, cum ar fi seara "clopotelor de seară". Căci noaptea este "reprimată" în poemul lui Trakl, "Lumină cu magnetica ostatică". Ne putem gândi în mod concret aici la lumina electrică. În 1902, primele şase lămpi cu arc voltaic au fost instalate la Viena. Textul l-a început, probabil, în noiembrie 1913, la Viena, sau ulterior la Innsbruck.

[...] Citeşte tot

poezie de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Consiliul unirii

MOTO
... Tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putregiunii de natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră aicea și formează patrioții...
Scrisoarea a III a de Mihai Eminescu

Vai, ce nume în consiliu, și cu ex-uri și notorii
și care, cu mici excepții, sunt banal de derizorii.
Oare, chiar va-ntrat în sânge nostalgia după liste,
suptă cu-al trădării lapte, din instrucții caghebiste?
Chiar visați acele vremuri când ne ridicați în noapte
străbunicii și părinții-n pazecișișase, pazecișișapte?
Nu aveați halucinații cu ultime rugi și șoapte,
când li se citeau sentințe condamnaților la moarte?

... Vai, ce nume în consiliu, și cu ex-uri și notorii
și care, cu mici excepții, sunt banal de derizorii.
Douăzeci de ani în urmă furând frâiele puterii
ați pornit nici hăis, nici ceala cu independența Țării.

[...] Citeşte tot

poezie de Iurie Osoianu (1 martie 2012)
Adăugat de Anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!