moarte şi teatru

Criticii (epigramă inspirată după Stelian Filip)

Scriitorii de n-ar scrie
Proză, teatru, poezie,
Criticii – aceste poame,
Sigur ar muri de foame.

epigramă de George Budoi (8 august 2017)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acei nărozi...

Acei nărozi făceau experimente,
Roia o lume în costume sport.
Ce artificii, scânteieri demente!
Riscai pe loc să cazi trăznit, şi mort.

Suiau baloane-ornate ca un teatru.
Stricate, semănau sinucigaşi.
Dar fraţii Montgolfier aveau curaj.
Şi-Academia de ştiinţă, treabă.

poezie celebră de Francis Jammes din Antologia poeziei franceze (1974), traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt refractar la tot ce-i convenţie. Orice convenţie mi se pare a fi în realitate o tentativă de a mă înşela. Şi încă filmul este în sinea mea protejat, în comparaţie cu teatrul, care mi se pare o culme a convenţionalismului. Nu pot să cred în asigurările unor oameni care vor să mă convingă prin gesturi şi mimică de gerul de pe scenă (să zicem) atunci când eu ştiu că ei mor de căldură, ca şi mine, cel din stal...

Demostene Botez în revista Cinema, nr. 10 (octombrie 1971)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Emil Botta, actorul poeziei româneşti şi al măştilor teatrale, rămâne simbolistul perfect al actului poetic consumat până la apogeu pe o scenă improvizată în numele toamnei. Poetul singurătăţii şi al sensibilităţii profunde, şi-a jucat propriul rol în mijlocul frunzelor moarte, pe scena "bătută de novembre". Mereu "mistuit de un dor fără saţiu", poetul – artist a stins dorul frunzelor de verde într-un cult al pământului.

aforism de Ştefan Radu Muşat din Poezia ca o piesă de teatru: Să ne amintim de Emil Botta, Asociaţia Scriitorilor Academus - Bucureşti (24 iulie 2017)
Adăugat de Florina Popescu - Blaju
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe mormântul unui sufleor

Muri al teatrului sobol,
Lăsând în urma lui un gol.
Actorii (toţi) au regretat
Că bietul om n-a mai... suflat!

epigramă de Dumitru Bartolomeu din Antologia epigramei româneşti, 2007 (2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teatru de război

Când soacră-mea muri, cu zile,
Şi-a adunat-o Dumnezeu,
Avea "călcâiul lui Ahile"...
În rol de Paris fost-am eu.

epigramă de Nicolae Bunduri din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi (2005)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

La premiera unei piese de teatru

Cu flori e toată scena plină
Şi mai continuă să vină,
Încât i-aud pe spectatori:
- Aşa-i la mort... vin toţi cu flori!

epigramă de Mircea Popescu din Epigrame pentru eternitate (1980)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vreau să joc, mort, un spectacol. Nu ştiu rolul. Nu vreau să am spectatori la moartea mea. Îmi doresc ca sicriul să fie închis, nu vreau să fiu expus, nu vreau să se tragă cu puşca la moartea mea, deşi am o decoraţie care îmi dă drept la acest onor milităresc. Nu am nevoie de alai, de doliu naţional, nu vreau ca numele meu să fie dat niciunei străzi, niciunui teatru, niciunei săli de cinematograf, niciunei clase de la Institutul de Teatru. Când am terminat, am terminat. Or să rămână nişte filme cu mine, acelea mă reprezintă. Nimic mai mult! O lumânare, o floare, la uşa teatrului sunt tot ce îmi doresc.

Victor Rebengiuc în ziarul "Adevărul"
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

... De-apoi

Viaţa de-apoi sigur există
Prin gând, cuvinte de urmaşi
Ce fac că EUL îţi persistă,
Dar nu participi tu... Îl laşi.

De-abia atunci eşti... spiritual,
Nepreocupat de existenţă,
Subiect, obiectiv, total
Sclipitor, tocmai prin absenţă.

Şi nu mai plictiseşti defel,
Căci doar arar eşti, amintire
În scris; "DECES" în carneţel...
Util la act de moştenire.

Noroc că totul e o roată,
Cât Universul sau Planetă,
În care amintiri se-ngroapă
În acelaşi ton vechi, de flaşnetă.

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teatrul, mai mult decât orice artă, - e ca natura – plin de mistere. Judecăţile lui nu sunt întotdeauna ale noastre. Ca şi natura – teatrul naşte viaţa din moarte – şi creează forme noi – dar nu eterne.

George Vraca în Almanah "Convorbiri literare", "Celor care cred"
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descântec de viaţă şi moarte

Să fie de dulce, să fie de vară,
Să fie de iarbă ajunsă la brâu,
Să fie de dragoste ultima oară,
Să fie de pietre spălate de-un râu.

Să fie de mine, să fie de tine,
Să fie cumva şi de noi amândoi,
Să fie de rău şi să fie de bine,
Să fie de mierea ascunsă-ntr-un roi.

Să fie de cer şi să fie de munte,
Să fie de mâine, să fie de azi,
Să fie de tâmplele mele cărunte,
Să fie de ceaţa ieşită din brazi.

Să fie de zi şi să fie de noapte,
Să fie de clipa când vrei să şi mori,
Să fie de gustul cireşelor coapte,
Să fie de drumul spre Malu cu flori.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se joacă teatru la Palat

Se joacă teatru la Palat
În lungul scenei şi în lat,
Aşa cum se joacă în ţară
Când totu-i gata ca să moară.

Actorii sunt aşa ca noi
Pătrunşi de răni şi de nevoi,
Doar tehnocraţii bat din palme
Când cei ce joacă mor de foame.

În ţară se-ntâmplă la fel,
Marionetă-i cea şi cel
Suferă cu răni în trup
Din care hulpavi carnea rup.

Cad lacrimi, în final, de foc –
Un murmur fără de noroc
Prin care strada-n lung şi-n lat

[...] Citeşte tot

Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sacra banalitate

Ea şi El
Sunt la fel,
Fiecare cuplu este sfânt,
Dar ca noi,
Ca noi doi,
Nu e, totuşi, nimeni pe pământ.

Pe toate scenele din lume
Mereu, mereu acelaşi nume
Mereu, mereu, mereu aceiaşi doi,
Un El şi-o Ea, aceeaşi dramă
Până ce ea devine mamă
Şi-aceia doi suntem, suntem şi noi.

În Biblie şi Odiseea,
Mereu bărbatul şi femeia
Într-o-ncleştare fără de sfârşit,
Cu sinucideri şi speranţe,
Cu ministere de finanţe,
Impozit care trebuie plătit.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu din Manifest pentru mileniul trei (1986)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-mi doresc eu la moartea mea? Nu vreau să fiu expus. Eu cred că cel mai civilizat lucru şi cea mai civilizată manifestare a consideraţiei pe care o ai pentru un om drag, pe care l-ai apreciat, sunt o floare şi o lumânare depuse la uşa teatrului. Pentru ce să vină lumea să vadă la coşciugul meu? Ce să vadă? Dacă am murit cu adevărat? Asta o să constate medicii. Nu am ce să demonstrez la moartea mea.

citat din Victor Rebengiuc
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu oarecare fast

chiar acceptase să moară în sfârşit
dar să nu i se dicteze de către cineva
şi aşa a sărit de pe patul aranjat
pentru o moarte demnă de un om
un fior cald îi străbătu corpul veşted
primise firicelul de viaţă şi el a fost
la timpul potrivit pentru întoarcerea
din drum fără să se gândească prea mult
totul a fost mascat de o furie calculată
jucase teatru şi ceilalţi s-au supărat
de falsa lui moarte regizată ca un film

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Actorul

O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viaţa e un teatru trist.

Actorul a ieşit în stradă,
Să-şi cumpere ceva salam,
Era în haine de paradă,
Ca Voievod peste un neam.

Printre maşini, printre tramvaie
Actorul se grăbea firesc
Urma să vină-un nor de ploaie
Perucile se dezlipesc.

Şi când s-a aşezat la coadă
Cu paloş, mantie şi scut
Deodată oamenii din stradă
Ca Voievod l-au cunoscut.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teatru junior cu bătrân

Copiii se jucau a lumea şi lumea era a lor...
Nu mai conta un petic de negru
cusut pe viitor...
În straiele tuturor
bătrânul era integru...

Odaia piepturilor avea flori de beznă la geam,
copiii aceia băutori de întuneric
fiind la vorbă cam
făuriţi de himeric
şi-n singur act
pe teatrul de joacă, putrefact...

&

Există copiii în zorii de noapte
şi dimineaţa-şi aşteaptă bătrânul...

- Noapte bună, copii!
- Moarte bună, bătrâne!

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Poesis
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul care nu doarme

În cer nimeni nu doarme. Nimeni, nimeni.
Nimeni nu doarme.
Creaturile de pe lună amuşină şi dau târcoale prin bărăcile lor.
Vor veni şopârlele şi vor muşca oamenii care nu visează,
iar cel care cu spiritul frânt se grăbeşte să iasă-n stradă va întâlni la colţ
pe incredibilul aligator care-aşteaptă tăcut sub protestul blând al stelelor.

Pe pământ nimeni nu doarme. Nimeni, nimeni.
Nimeni nu doarme.
Într-un cimitir îndepărtat se află un cadavru
care a gemut continuu trei ani
din cauza unei sat uscat pe genunchii lui;
iar băiatul pe care l-au îngropat azi dimineaţă a plâns atât de mult
încât, pentru a-l face să tacă, fost nevoie să fie chemaţi câinii.

Viaţa nu-i un vis. Atenţie! Atenţie! Atenţie!
Cădem de pe trepte pentru a mânca ţărână umedă
sau ne căţărăm pe tăişul cuţitului zăpezii cu vocile daliilor moarte.
Dar nu există uitare, nu există vise;
există carnea. Săruturile ne închid gurile

[...] Citeşte tot

poezie de Federico García Lorca, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hai, mamă, te-aştept în poemul ce moare...

Hai, plânge-mă, mamă, dezleagă-mi blesteme, aruncă-mi o scară să urc pân' la tine, pământu-i o plagă cu triste poeme şi-abia de mai poate să care suspine.
Eu nu mai am lacrimi şi iadul mă paşte, e-aici la intrare şi marea nu poate să stingă nici focul când moartea mai naşte un pui de satană ce-mi suge norocul.
Trimite-mi scrisoare, de-un înger mai este dispus să coboare să-mi bată la uşă, sunt singură, mamă, şi tare mă doare că versul îmi este doar fum şi cenuşă.
Femeia ce-o ştii, că spărgea stânca-n patru, călcând peste munţi ca pe verdea câmpie, e-acum doar o umbră-ntr-o lojă de teatru, ce-ascultă ca surzii şi ca orbii scrie...
Mă bântuie moartea şi-adulmecă noaptea în care mă lupt pentru-n strop de lumină, dar nu mai e, mamă, nici loc pentru stele şi luna aruncă doar flăcări de vină.
Curg lacrimi din ceruri, pustiul ne-mbracă în doliu şi morţii ne pleacă tot singuri, noi stăm zgribuliţi sub al iernii linţoliu şi bem dezolanţa şi lacrimi din linguri
De lut cu inscrpţii de iaduri şi moarte... hai, mamă, şi ia-mă şi du-mă departe, acolo pe unde mai e încă soare şi viaţa nu râde, dar nici nu mai doare...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către mijlocul secolului al XIX-lea, ultimul reprezentant al boierilor Gorj era boierul Radu. Născut în castelul din Carpaţi, îşi văzuse familia stingându-se în jurul lui, în primii ani ai tinereţii. La douăzeci de ani se pomeni singur pe lume. Toţi ai săi căzuseră an de an, precum crengile fagului secular de care superstiţia populară lega însăşi soarta cetăţuii. Fără rude, ba s-ar putea spune şi fără prieteni, ce va face boierul Radu pentru a umple răgazurile plictisitoarei singurătăţi pe care moartea o iscase în jurul său? Care-i erau gusturile, înclinaţiile aptitudinile? Nu i se cunoştea nici una, în afara unei patimi nestăvilite pentru muzică, îndeosebi pentru cântul marilor artişti ai vremii. Aşa că, lăsând în grija unor bătrâne slugi castelul, de pe atunci tare părăduit, pieri într-o bună zi. Şi tot ce se află mai târziu a fost că-şi întebuinţa averea, care era foarte însemnată, pentru a străbate cele mai de seamă centre lirice ale Europei, teatrele din Germania, din Franţa şi Italia, unde-şi putea astâmpăra nesătulele sale pofte. Era un excentric, pentru a nu spune un maniac? Ciudăţenia felului său de viaţă îngăduia asemnea păreri.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!