tăcere şi încordare

Gând transmis

Mă doreşti şi taci frumoaso
şi îţi mai aduci aminte,
de iubiri de altădată
care-au fost nemărginite!?

Văd în gândul tău de toamnă
şi în ochii tăi sclipirea,
poftelor ce vor o şansă
să-ţi înnobileze firea!

Şi mă vrei şi taci roşită
şi-mi faci semn cu ochiul drept
şi-apoi râzi neîmplinită
şi pricep şi ros aştept!

Şi-mi înşiri vrute, nevrute
şi-mi zâmbeşti în colţul gurii,
şi-mi dai cheile ascunse
sub bluziţa unde-s sânii!

[...] Citeşte tot

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu cred în oameni

unii cred în ceea ce nu sunt
alţii în ceea ce văd
eu cred în oameni
în cei care
plecaseră demult sau
poate mai devreme
mai cred
în locul din care nu
plec niciodată, copilăria

uneori poate sunt puţin arogant şi egoist
mă gândesc doar la mine şi la acea
aşteptare încordată fără
prieteni vecini
şi neamuri

n-am nimic de ascuns

în oraşul meu plouă
dimineaţa la amiază şi seara şi

[...] Citeşte tot

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăceri

Tăceri de crememene şi nori, tăceri de curcubeie
sunt munţii – frumuseţi care desfac zăpezile,
negăsirile purpurii, şi-n chiot de iarbă
mângâie mătasea spumegândă a izvoarelor.
Măsor distanţa oarbă. Parcă întinderea piscului
tresare într-un gând de lacrimă – o
lumină sunt, ca un scai de umbră; poteca
se adună sub picioarele mele din hău
mişcător de prăpăstii, jivina îmi aţine răsuflarea
după fiecare viu de stâncă şi se încordează, -
iar pădurile, desprinse ca din începuturi,
ard în abisul încântător din mine...
Doar mâna mea mai rămâne în aer, se sprijină apoi
de cerul de sticlă.

Tăceri de cremene şi nori, tăceri de curcubeie
sunt munţii – frumuseţi care deschid
tâmpla mea în ceasul de veghe, şi-mi opresc
o nouă prăvălire.

poezie de Dumitru Pietraru din Eu însumi
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ispita

nu ştiu dacă scriu poezie
sau aiurea împrăştie gânduri şi toleranţe
în limite consumate peste străluciri.
dar ştiu că mă joc cu creierul...
celebra lună încă nu mi l-a făcut pane.
rafala gândurilor-mi ce demonstrează zbor
peste agenţii de poezii
aflu că strâmbă tăcerile de nimica doborâte.
fatal mă simt uneori de încerc risipă,
umplând goluri şi arborilor vise
în hanuri de zâmbete să păstrez soarele cuvânt.
las măştile primitive ale gesturilor
să mute iubiri măcinate-n cercuri mov
şi satisfacţia iar mă cuprinde,
de îndată ce văd gândurile-mi polenizând trăiri
neobosind subiectul.

pe gâtul nopţii azvârl
coliere de finisate rugăciuni
gest în absenţă de pedeapsă

[...] Citeşte tot

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian o privi şi el revenind în sală; era tare mândră! Desigur, doar reuşise să-l aducă în faţa Comisiei Disciplinare... Iar el, el ce era oare?! Era doar neobrăzatul, indisciplinatul, din punctul ei de vedere?! În plus, negreşit, un mare Don Juan... Ea trecu la locul ei, în primul rând, unde se aşeză tăcută. "Oare ce i-a spus despre mine domnului profesor Dragoste?" se întrebă Lucian, dar nu încercă să-şi răspundă. În curând, în sală, lângă domnul Sever Forţan – vicepreşedintele, apăru şi domnul Doru Dragoste – preşedintele acestei Comisii. Lucian simţi cum cădea, involuntar, pradă încordării: urma, foarte probabil, decizia Comisiei Disciplinare în cazul lui. Fostul său profesor de istorie îl asigurase că nu se vor lua măsuri foarte aspre împotriva lui; asta însemna că totuşi, se vor lua unele... Care? Care vor fi acelea?! Domnul Dragoste urma să ia cuvântul...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, norocoaso

ce distinsă e ora plutindă sub care te afli
cu extremele zâmbetului ce dau în aripi
şi te împing razelor ruşinoase de amurg
ori nesfârşitului sugestie la întâmplare-n burg.

ce norocos e cerul că se lasă pe tău umăr
cu resemnări de seară, cu spaţiu-n număr,
cu toată răsărirea sentimentului în cristale
şi gând îndoit pe aroganţa genelor egale.

o, şi pasu-ţi triumfal înaintea aurorei încordare
întoarce întârzieri-n roze şi-n glasul mângâiere
şi meşterii ce au închis mişcări treze prin statui
împing toamne să plece din remuşcările arămii.

o, norocoaso, tu ce pe braţ găzduieşti lumină,
însingurării farmec să-i prelungeşti ora vină...
tu, extaz senzual-n răspărul sonorului de frunză
ori în zbaterea ceramicii aciuată-n roşia-ţi buză.

[...] Citeşte tot

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grozav

grozav de frumos mai cânta ieri cerul
pe măsură ce se apropia de umerii mei...
şi-n câtă minune se mai încorda verbul
nefiinţei poemului meu grăbit spre alei!

ce fermecător trecea orizontul tangent
capului meu ce sprijinea echilibrul lumii
şi-n mişcata privire găseam ceva fervent
nuferi în ţipăt erotic şi tăcerile toate-n furii.

şi-mi învăţam mintea să stea cuminte,
căci clipele încep dintr-un infinit la căpătâi
că n-am ce face, ce-i acum a fost şi înainte.
moarte şi creaţie, foc, ape, alge, şi lămâi.

Doamne, în ce frumoase salturi se mai duc
gândurile-mi peste pomi, peste suspine
şi eu înţeles din lumea asta nu mai apuc
chiar de-mi ţipă cerbii şi ea senină-mi vine.

[...] Citeşte tot

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul

(cugetare versificată)
"Ce capodoperă este omul
... Frumuseţea lumii!"
Shakespeare

Dă-ţi seama omule ce eşti,
Ca visul unei umbre pământeşti.
Ca pâinea caldă omul este
Dacă e bun şi locul îl sfinţeşte.

Ca o vioară-n lume omu-i dat
Şi merge când e încordat.
Când coardele viorii i-au căzut
Rămâne ca vioara-lemn tăcut. -

Şi ca un ghem de aţă omu-i dat,
Un ghem sunt clipele aici de stat
Ghem încâlcit ce trebuie descurcat,
Şi nu toţi să-l desfacă au apucat.

[...] Citeşte tot

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aştept un semn

Un arc încordat în noapte, ce nu-si atinge ţinta,
A omorât decât durerea, dar nu şi inima,
Iar eu, rămas, o ţinta în aer liber,
Un zombi fără virus,
Un îndrăgostit contagiat de febra dragostei,
Totuşi un om... dezamăgit, ce încă n-a murit.
Inima îmi este camuflata, într-o vesta anti glonţ!
Tu glonţ, tras într-un butoi cu explozibil,
Ce a produs o explozie memorabila,
In filmul vieţii mele...
Ca un pistol cu amortizor,
Inima-mi coboară în decibeli,
Ascunzându-ma în durere,
Zgomotul nopţii, îl transforma in şoaptă,
Zile fără sfârşit, mai mult sau mai puţin complicate...
Jungla a tăcerii, abis al durerii...
Va cobora vreodată vre-un înger pe pământ?!
Voi găsi iubirea de mult visata?!
Când si cum, vei şti doar tu,
Cheia temniţei mele... în care m-ai închis.

[...] Citeşte tot

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ciclul poetic Unsprezece Septembrie:

Bem - 1

pasărea fără aripi

se aşază la masă cu noi;

are ciocul îmbibat în sângele scurs,

uimitor,

peste timpul rănit pe care îl cercetăm

prin ecranul cu peşti toxici, alături

de halba cu bere sortită

să aducă aerul bolnav al

raţiei de viaţă.

[...] Citeşte tot

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A şaptea elegie

Să nu mai fie nici o chemare; nu chemare, glas matur
să fie firea strigătului tău; şi-ntr-adevăr,
ai fi gata să strigi limpede cum strigă pasărea
când primăvara-n urcuş o înalţă, aproape uitând
că ea e-o vietate-ngrijorată, nu numai o inimă singură
pe care-o aruncă-n azur, în intimitatea cerurilor.
Ca şi pasărea eşti gata şi tu să chemi –
în aşa fel ca, încă nevăzută,
prietena să te găsească, prietena în care-un răspuns
se trezeşte cu-ncetul, se-nviorează când îl asculţi –
arzătoare-nsoţind simţirea ta îndrăzneaţă.

Şi trebuie să-nţeleagă primăvara că pretutindeni răsună
o Bunavestire. La început
o-ntrebătoare trezire pe care o-nconjură-n depărtări cu tăcere
o zi limpede ce încuviinţează.
Pe urmă treptele-n sus, trepte de strigăt în sus, spre visatul
templu al viitorului –; pe urmă trilul, ţâşnire
pe care-n havuzul impetuos îl ajunge din urmă
revărsarea-ntr-un joc promiţător. Şi-n faţa lui vara.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altul îţi este drumul

Mă uit la tine şi suspin, ştiindu-ţi dinainte soarta,
Îţi ţin în a mea privire chipul fragil, o formă cum nu mai există alta.
Suspin nu din tristeţe, ci cu ascunsă bucurie,
Conştient fiind de vremea ce va să vie.

Poate că nu înţelegi nimic acum, totul în jur părând difuz,
De parcă viaţa ţi-ar fi închipuirea unui zeu păgân, ursuz.
Poate că cerul îţi pare departe, şi simţi pământul rece şi neprimitor, mult prea aproape.
Poate că te întrebi, cum m-am întrebat şi eu odată,
Oare această lume e un accident, sau există ceva ce ţine totul laolaltă?

Te-ai îngrijit cu sârguinţă de sarcinile lumeşti,
Ai învăţat să scrii, să citeşti, să desenezi şi să munceşti.
Simţi totuşi că ceva lipseşte, de parcă cineva a rupt o pagină din propria-ţi poveste.
Este această lipsă, cea care nu îţi dă pace, oprindu-te din a trăi cum inimii tale îi place.

Şi poate crezi că nu ai încercat destul până acum,
Că poate toţi ceilalţi din jur sunt sănătoşi, şi tu nebun.
Par a fi atât de fericiţi, fugărind apusul şi încercând din răsputeri să ignore neajunsul.
De ce să nu faci şi tu la fel, îţi zici, de ce să te scuturi de praf, de ce să te ridici?

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A zecea elegie

De-aş înălţa cândva, la capătul cruntei viziuni,
imnuri şi laudă îngerilor ce-ncuviinţează.
De nu ar da greş pe strunele moi, şovăielnice
sau prea încordate, nici una dintre bătăile
clare-ale inimii. De mi-ar da strălucire mai multă
obrazul meu şiroind:! de-ar înflori obscurele lacrimi.
O, cât de dragi mi-aţ fi atunci, mâhnitelor nopţi.
Cum de nu am putut, nealinate surori,
să vă primesc mai îngenuncheat, să mă las mai desprins
în voia desprinselor voastre şuviţe. Risipitori ai durerilor,
cum încercăm să vedem înainte, în trista durată,
de nu cumva se sfârşesc. Ele sunt însă
frunzişul pururea verde şi sumbru al duhului nostru,
un timp al anului tainic, nu numai timp
– ele sunt loc, aşezare, culcuş, sol, locuinţă.

Vai, într-adevăr, străine sunt in oraşul-durere stradelele,
unde în liniştea calpă, din stridenţe alcătuită,
se-mpăunează poleita larmă, proţăpita statuie,
fontă turnată-n tiparele golului.

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alienare (versuri)

Sigur, iubita îmi spune –
Eşti un nimeni,
Sunt un nimeni,
Dar de unde vine vocea iubitei?
Iubita este în vinele mele albastre,
Ea circulă prin vase, prin inimă, prin creier,
Peste tot ea spune, un nimeni, un nimeni, un nimeni,
Nu mă îndoiesc nici o clipă, nu o contrazic,
De când m-am născut ştiam că sunt un nimeni,
Iubita era scaietele din curte, era drumul pustiu,
Eşti un nimeni îmi spune norul plutind precum albuşul
În crema lichidă, un nimeni, un nimeni, un nimeni,
Iubita pe numele ei, Mengele, Himmler sau Bormann,
Iubita este un bărbăţel în chiloţi, nu vă speriaţi, ea nu este femeie,
Ea este tot ce nu a fost feminin niciodată, ea nu este din coasta
Bietului Adam, este o mult mai veche fiinţă, fosila pe care noi
N-o vom găsi niciodată şi leagă maimuţa de om, ca răspuns
La-ntrebarea pusă de Domnul.
***
Eram păgân, aveam un munte,

[...] Citeşte tot

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A treia elegie

Una este să cânţi iubita. Alta, vai,
acel ascuns, vinovat Zeu – fluviu al sângelui.
Iubitul (ea şi-l adulmecă de departe) ce ştie el
de Domnul desfătului care, ades, în fiinţa lui singuratică,
înainte ca fata să aline, ades, ca şi cum nici nu ar exista,
îşi înălţa capul de zeu, ah, şiroind de cât adânc de necunoscut,
noaptea stârnind-o într-o răscoală făr' de hotar.
O, înfricoşătorul trident al bătrânului Neptun din sânge.
O, sumbrul orcan al pieptului său vuind din spirală de scoică.
Ascultă cum noaptea într-adânc şi-n înalt se învolbă. Stelelor, stelelor,

nu vine cumva de la voi desfătarea iubitului dinaintea
feţei iubitei? Nu-i oare privirea lui pătrunzând
înlăuntrul chipului ei cel pur un dar al neîntinatelor stele?

Durere, nu tu, iubito, nici maica,
arcul sprâncenelor lui astfel spre aşteptare l-a încordat.
Nu fremătarea ta, copilo, în el simţitoare, nu fremătarea ta,
buzele arcuitu-i-le-a rodnic contur.
Nu-i amăgire să crezi că ivirea ta de petală

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!