ambiţie şi superlative

Nebun de alb

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când mă simt tot mai bogat, de tine,
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine.

M-aş jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-aş spune cum te cheamă,
Pătrate negre şi pătrate albe
Îmi covârşesc grădina şi mi-e teamă.

Şi, uite, n-are cine să ne-ajute,
Abia-şi mai ţine lumea ale sale
Şi-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri caută o cale.

Prin gări descreierate - accidente,
Mărfare triste vin, în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca să te-apropii şi ca să te sperii.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă oamenii nu ar uita că suntem făcuţi pentru a cădea şi pentru a ne ridica în continuu, viaţa multora ar fi mult mai bună. E sănătos şi firesc să ţi-o iei în bot în viaţă. Te face smerit, aşa cum ar trebui să fii, şi, în acelaşi timp, te ambiţionează să îţi depăşeşti condiţia, ştiind că poate orice faci în viaţă sunt doar poduri peste râuri care seacă. Important este ce ai devenit, nu ce ai realizat sau acumulat. Tu eşti cel mai de preţ bun al tău şi tot ce e important e doar în tine. Datoria ta este să creşti permanent.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deznădejde

Cum poţi trăi c-un suflet făcut cioburi?
Mai poţi iubi c-o inimă zdrobită?
Scânteia din ochi scursă-n mii de lacrimi,
Iubirea ciuruită ca o sită...

Ce mai aştepţi de la o lume sumbră,
Cu toate valorile răsturnate?
Reverberată-n minciuni şi ambiţii,
Pierzându-şi propria identitate?

Există viaţă când moare iubirea?
Există vise când speranţa-i oarbă?
Suntem damnaţi pentru eternitate:
Pământu-abia aşteaptă să ne soarbă!

Noi, totuşi, din iubire ne-am născut,
Spre-a o păstra, ca cel mai de preţ dar;
Ingraţi, i-am stins flacăra-i plăpândă,
Să vrem s-o reaprindem, e-n zadar!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferma animalelor cu carte sau Ograda licenţiată

Într-o zi, oaia decretă, cu minte,
Că fiecare animal este isteţ,
Şi toţi să-şi facă, ca urmare,
Câte o universitate în coteţ.

"Nu este între noi nicio deosebire,
Toţi suntem la fel de inteligenţi şi buni la fire,
Nimeni să nu se lase mai prejos,
Să mai facă de acum munca de jos."

Porcul murdar, tăvălindu-se-n noroi,
Înfiinţă "Universitatea de Guiţuri noi",
Şi se gândi să facă şi un doctorat
Cu noua specializare "De râmat".

Oaia care a fost cea mai isteaţă,
Inaugură specializarea "Mintea creaţă",
Şi înscrisese ca studentă capra din verdeaţă,
Pe motiv că-i totdeauna mare săltăreaţă.

[...] Citeşte tot

fabulă de Cornelia Păun Heinzel din revista Atheneum din Canada (5 aprilie 2016)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eugenia Todd

Vi s-a întâmplat şi vouă, trecători,
Să aveţi o măsea care să vă asigure un continuu disconfort?
Sau o durere sub coaste care nu vrea nicidecum să cedeze?
Sau o tumoare malignă care creşte zi de zi?
Astfel încât, chiar şi în somnul cel mai profund,
Rămâne mereu prezentă o urmă de conştiinţă sau fantoma unui gând
Despre măsea, coaste, tumoare?
Tot aşa o iubire rănită sau o ambiţie îngenuncheată,
Sau o greşeală care ţi-a contorsionat viaţa
Pentru totdeauna, până la sfârşit,
Ca măseaua sau durerea de sub coaste,
Va pluti prin visele tale din somnul final
Până când, la ieşirea din sfera lumii, libertatea absolută
Va veni la tine într-o dimineaţă ca la un om care pe neaşteptate
Se trezeşte vindecat şi bucuros!

poezie de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cenzura

E crud ce-n lume se petrece demult, demult, de mii de ani;
Un soi de sclavagism al minţii să nu-şi proclame o dreptate
Neacceptată, ferecată-n centura ei de castitate;
Nu pentru cast, ci pentru caste... Cei mai perverşi şi mitocani!

E plaga cea mai expansivă, cu-ntindere necontrolată
Ce roade adânc lăsând minciuna s-acopere puroi mustind
Ce curge, virulent pasându-şi, se-acumulând, se răspândind,
Creând prin ţesături ascunse reţea-n robie... Blestemată!

E hâdul infectat de ambiţii de-o tagmă ce se vrea dinastic
Pe zeci de mii de ani; politicul de guri parşive, mâini s-apuce,
Nu să muncească, că nici gândul nu l-au, la ce-ar putea produce...
Se-mbracă-n togi, în sfat se-adună, decid de moarte, viu... Sarcastic!

Şi mulţi sunt cei ce ling din rană cu jind să-şi aibă şi ei parte,
Să nu scape îmbucătură, s-arate ce le poate osul
Şi-s peste tot, în culte, artă; urât să spună că-i frumosul
Şi ce-alţii vor să schimbe-n bine, să-i zică... că-i... Calamitate!

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (19 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine noaptea

Vine noaptea şi usucă
Lacrimile pe obraz
Cine ştie ce caducă
Întâmplare fără haz

Şi uitând de soarta-mi tristă
Mă petrec prin alte lumi
Despre care mie nu-mi
Spunea nimeni că există;

Vin şi îngerii cu nimb
Diafani, mângâietori
Şi cu care eu mă plimb
Până dincolo de zori

Cine-a mai rămas de strajă
Peste câmpul cu narcise
Dacă numai mi se
Paşii-ntipăresc pe plajă?

[...] Citeşte tot

poezie de Ion Untaru din Scara interioară (2007)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nopţile

Sunt cea mai fericită parte a vieţii, ele, nopţile, pline de vise
Şi nicidecum zile cu număr, cu limitările; în plăceri, ambiţii, avut.
Fără de margini ego, nu complicat real, doar simplele, promise...
Poate de asta în noapte ne ivim mai mulţi... îi suntem nou născut!

O luăm sfătuitoare, plinul de amor, de-un "tête à tête" idilic
Şi n-o urâm că ne scurtează paşii de parcurs, ne lăsăm pradă
Absenţei, în trecere de ore în secunde, de un sprint în neştiut, empiric...
Ne-o facem dulce sărbătoare; de aniversări, noi ani... Ne e dragă!

N-o supără că-i amintiri de crunte, în bezna-i, de accidente
Şi n-o numim de naştere, nici pentru nume nu o celebrăm!
Rămâne parcă un mister de jumătat' de viaţă, eminamente,
Uitată... Poate că nu, căci se răzbună eterna, ce la amurg urmăm!

E de-ntuneric drog, fără de licăriri, când paşaportul de serviciu... ni-l predăm.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mapamond

De unde atâtea temeri în lumea ce ne-i dată,
Făcută dintre noi şi pură, desfrânată?
Oare de ce-s pedepse, adesea atât de strâmbe?
Oare de ce-s o parte, Fortuna... şi alta, umbre?

Cât suntem de identici, cum oile într-o turmă
Şi ascundem muşcătură, omor ce viaţă curmă;
Nu dintre lupi, ori lei, rechini, ori crocodili...
Se devorează o lume, în vânători, umili!?!

Inexplicabil, straniu-i defect inteligenţa,
Ce mijoteşte rău, la seamăn ia potenţa;
N-ascultă penitenţa, spovediri, părtăşit
Şi vârf, cel mai ades, e ambiţios smintit!!!

Şi evoluţii unde-s, de-i încă sacrificiu
Asumat kamikaze, sau doar impus, supliciu?
Şi specii criminale, tot păr şi fără minţi,
Au reguli neschimbate, le respectând cuminţi!?

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 august 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dinspre est

aceiaşi columbi populează piaţetele din Milano iar pe trotuare şi străduţe trec fericiri cu tocuri subţiri bărbaţi ce seamănă cu Romeo care se aşază tacticos la terase şi ţin în mâini vieţile lor trupeşe
privesc vitrinele cu manechine inexpresive ce etalează luxul
miroase a parfum scump dar cerşetorii cu câini se hrănesc imaginar
nimeni nu are eleganţa femeilor estice nici ambiţia cu care traversează viaţa
pe culoare înguste

îmi amintesc de nişte amfore goale ce se umplu treptat cu speranţe
aşa cum îşi târăsc ele badantele timpul strangulat
până la terasa din colţ unde un chelner român
rasat vorbeşte în italiană
ferindu-se de conaţionalii săi
are o viaţă normală într-un oraş anormal de frumos

liniştea în Milano e ca un carusel care noaptea se odihneşte
oameni pestriţi împing cărucioare cu prunci mănâncă la terase şi râd zgomotos
în lumea mea ca un vârtej din România liniştea se dă de-a rostogolul
şi orice ai îmbrăca eşti cea mai frumoasă femeie din cartier
dar orele tale atârnă simple de obrajii lunii
nu stau la balcon ca nişte falii cenuşii rupte de univers

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai auzit cu siguranţă de faptul că eşti foarte influenţat de cei cinci oameni cu care îţi petreci cel mai mult din timp. Cu sau fără voia ta, le preiei starea, modalitatea de gândire, atitudinea şi stilul de viaţă. Ce visuri au aceşti oameni? Cum îşi gestionează emoţiile, relaţiile şi viaţa? Ce atitudine au în faţa problemelor? Cât de ambiţioşi sunt? Se victimizează sau îşi depăşesc cu uşurinţă problemele? Ce obiceiuri au - fac sport, mănâncă sănătos, au diferite vicii care-i controlează pe ei? Care este relaţia lor cu banii? Cum se raportează la partenerul de viaţă? Fac compromisuri şi sacrificii inutile? Se mulţumesc cu puţin, trăiesc în blazare şi mediocritate, sau caută mereu să se dezvolte şi să evolueze? Gândeşte-te pe rând la fiecare om care îţi este alături în acest moment şi răspunde la întrebările de mai sus. Apoi observă în ce măsură te regăseşti şi tu în răspunsurile pe care le-ai dat. Calitatea vieţii tale depinde într-o mare măsură de calitatea oamenilor cu care alegi să te înconjori. Dacă nu-ţi plac răspunsurile pe care le-ai dat şi îţi doreşti să trăieşti altfel... ştii ce ai de făcut. Alege înţelept relaţiile pe care le cultivi şi oamenii alături de care îţi petreci timpul.

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Datorită mecanismului invidiei care este natural în om, atunci când un om dintr-un grup social încearcă să îşi depăşească limitele, ceilalţi se agaţă de el şi încearcă să îl tragă în jos prin orice mijloace. Dacă acest om ambiţios ar reuşi, i-ar lăsa pe ceilalţi în urmă şi conform mentalităţii de trib, ar avea şanse mai mari să supravieţuiască şi să îşi transmită genele mai departe. De aceea, invidia este un mecanism social menit să înăsprească concurenţa şi care încurajează sabotarea adversarului. Prietenii " adevăraţi", poate ai auzit expresia, sunt acei oameni care te iubesc necondiţionat şi care se pot bucura de succesul tău. Aceştia există însă sunt la fel de rari ca şi sufletul pereche dintr-o relaţie de cuplu. E nevoie să fii evoluat ca să poţi fi un prieten adevărat iar majoritatea oamenilor încă sunt controlaţi de instinctul de trib. De aceea, este aproape o regulă ca oamenii care vor să zboare spre succes, îşi vor lăsa vechiul anturaj în urmă. Este inevitabil. Foarte mulţi oameni din comunitatea personalitate alfa îmi spun că atunci când s-au apucat de dezvoltare personală s-au lovit de obiecţii şi ironii din partea prietenilor. "Prietenilor!" Pentru că s-ar putea ca în nebunia ta, chiar să reuşeşti în viaţă. Invidia cea mai mare este între oamenii care au avut condiţii egale la start însă unii au reuşit iar ceilalţi au rămas pe loc.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar... o salcie şi-un tei...

De m-am întrebat vreodată ce-mi doresc cu-adevărat?
Prinsă-n "caruselul" vieţii, nici nu cred c-am avut vreme
Şi-au trecut, în goană, anii, fără să mă fi-ntrebat,
Unde-i visul cel mai dulce, care-n taină să mă cheme...

Am visat, precum oricine... Şi aşa, pe la răstimpuri,
Mi-am dorit, (mai blând, mai aprig), multe lucruri şi-mpliniri.
Le-am primit? Şi da... şi nu! Şi zburat-au anotimpuri,
Aşa cum "îi şade bine"... preavremelnicei trăiri...

Acum, când privesc în urmă cu un ochi puţin mai... critic,
Fac, tardiv, "evaluarea" la ce-am cerut de la soartă,
Constatând cu-amărăciune: ce-mi părea cândva mirific,
Azi îmi pare o reflexie într-un ciob de sticlă spartă...

Pofte nebuneşti, orgolii şi ambiţii fără bază,
M-au "curtat" de-a lungul vieţii, încercând să-mi intre-n vrere,
Să-mi întunece vederea cu o perdea de emfază,
Ori cu praful de iluzii ce se cheamă, scurt, plăcere...

[...] Citeşte tot

poezie de Mariana Cruceru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ianus

În trecut, în vechea Romă, zeul cel cu două feţe,
Vrând pe cetăţenii urbei compasiunea să-i înveţe,
Le-a amestecat în joacă chipurile între ele
Când dormeau, ca la trezire cine pleacă să se spele
Să descopere-n oglindă faţa dúşmanului său
Cel mai mare, cărui veşnic uneltea să-i facă rău,
Şi al cărui chip, de ciudă, nici putea a-l suferi,
Să i-l poarte-acum în lume ca şi cum al său ar fi...
Poate-aşa, gândise Ianus, se vor împăca-n sfârşit
Vechii învrăjbiţi-pe-viaţă, ce-şi vârau necontenit
Mătrăgună în pahare şi pumnalele în spete,
Până ce umpleau a Romei catacombe cu schelete.

La un semn al mâinii sale, în văzduh feţele toate
Se desprinseră de trupuri ca şi măşti înaripate
Şi se-nvârtejiră grabnic sub a zeului strigare,
Au pornit apoi pe geamuri să-şi găsească fiecare
Noul cuib, noua argilă pe care să înflorească,
Deseori schimbarea fuse reciprocă şi frăţească:
Cel ce da primea o faţă de la cel cărui i-a dat,

[...] Citeşte tot

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atque nos!

Iarna, când e lungă noaptea, s-adun finii şi cumetrii
Şi-apoi povestesc de-a dragul, stând pe laviţele vetrii,
Despre crai cu stemă-n frunte, despre lei şi paralei...
Oh, că mult îmi place mie să mă pun la sfat cu ei
Şi s-ascult ale lor vorbe, s-admir faptă glorioasă,
Să-mi încurc în minte firul din povestea cea frumoasă,
Să văd ce destăinuieşte frazul cel îndătinat:
Cică-a fost, ce-a fost odată, cică-a fost un împărat.
Oh, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie
Singur el pe sine însuşi în poveşti şi-mi place mie
S-ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris;
Ascultându-l, fără voie, parcă mă cuprinde-un vis
Şi-atunci eu mă pierd pe-ncetul pe-ale fantaziei maluri:
Văd cu ochii plăsmuirea vecinicelor idealuri
Şi a tuturor acelor tipuri vii, pe cari le-avem
Şi pe-a căror frunte pus-am mitologic diadem ;
Văd cu ochii tot aceea, ce-a creat în zeci de veacuri
Imaginaţiunea noastră: văd înamorate lacuri,
Văd câmpii cu ierbi de aur, stele văd, cari povestesc,
Brazi cu gemet, văi cu lacrimi, flori, ce sub privire cresc,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Galadriel: Totul a început odată cu făurirea Inelelor Puterii. Trei dintre ele au fost dăruite elfilor; fiinţe nemuritoare şi cele mai înţelepte şi mai încântătoare. Pe alte şapte le-au primit conducătorii piticilor, mineri şi meşteşugari desăvârşiţi din tunelele munţilor. Iar nouă, nouă inele au fost încredinţate oamenilor, care îşi doresc, mai presus de orice, putere. Pentru că în fiecare dintre aceste inele se afla puterea şi ambiţia de a conduce peste orice rasă. Însă toţi au fost înşelaţi, pentru că încă un inel a fost făurit. În ţinutul Mordor, în flăcările Muntelui Blestemat, Lordul Întunericului, Sauron, a făurit în secret, un inel care să le controleze pe toate celelalte. Şi în acest inel a ascuns toată cruzimea sa, toată răutatea şi ambiţia lui de a domina orice formă de viaţă. Un singur inel care le guverna pe toate celelalte. Unul câte unul, popoarele din Pâmântul de Mijloc au cedat în faţa puterii Inelului. Însă au fost câţiva care au rezistat. O ultimă alianţă a oamenilor cu elfii a pornit împotriva armatelor din Mordor, iar pe pantele abrupte ale Muntelui Blestemat au luptat pentru libertatea Pământului de Mijloc. Victoria era aproape, dar puterea Inelului nu putea fi înfrântă. Iar în acel moment, când pierise orice speranţă, Isildur, fiul regelui, a luat sabia tatălui său. Şi Sauron, duşmanul popoarelor libere din Pământul de Mijloc, a fost învins. Inelul a ajuns în mâinile lui Isildur, care a avut o singură şansă de a distruge răul pentru totdeauna, dar sufletul omului este uşor de ispitit. Iar Inelul Puterii are o voinţă proprie. L-a trădat pe Isildur, provocându-i moartea. Astfel, unele lucruri care n-ar fi trebuit uitate, s-au pierdut. Istoria a devenit legendă. Legenda a devenit mit. Şi 2500 de ani mai târziu, inelul a supravieţuit tuturor formelor cunoaşterii. Până când, s-a ivit şansa ca inelul să-şi aleagă alt purtător. Inelul a ajuns la creatura numită Gollum care l-a ascuns în tunelurile adânci ale Muntelui Blestemat acolo unde l-a şi mistuit. Datorită inelului, Gollum a trăit nefiresc de mult. Timp de cinci sute de ani i-a otrăvit mintea; iar în obscuritatea peşterii lui Gollum a aşteptat. Forţele Întunericului s-au furişat din nou în pădurile lumii. Zvonurile vorbeau tot mai mult despre o umbră venind din est, şoaptele despre o teamă dincolo de cuvinte şi, astfel, existenţa Inelului Puterii a fost recunoscută. Venise vremea sa. Aşa că l-a abandonat pe Gollum. Apoi s-a întâmplat ceva ce nici măcar Inelul nu prevăzuse. A fost luat de singura creatură la care nu s-ar fi aşteptat nimeni. Un hobbit, Bilbo Baggins, din Comitat. Pentru că va veni curând o vreme în care destinele noastre, ale tuturor vor fi hotărâte de hobbiţi...

replică din filmul artistic Stăpânul inelelor: Frăţia inelului, scenariu de Fran Walsh, după J.R.R Tolkien
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scurt

Scurt, concis şi mult profund
e curat ca un coşar,
gândul domnului Einhund
ne influenţează rar.
Că-i precis, n-am îndoieli,
cu morala e mai slab,
discobolii-n carusel
îl salută ca pe-un ştab.
Personaj animalier
ştie a vorbi romand,
are zilnic caracter,
disconfort & redundant.
Cu umorul stă perfect,
ce gândeşte e invers,
el răspunde la obiect,
joacă şah în stilul pers.
Nici defuncţii nu-s iertaţi,
fiecare-i cu păcat,
din orbite ochii-i daţi
când vă spune ce-a aflat.

[...] Citeşte tot

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoarea III (Biletul lui Călin)

La un semn, deschisă-i calea şi coboară din maşină,
Împărţind bezele-n dreapta şi în stânga, o blondină.
– Tu eşti, şefu? – Da, frumoaso. – Am venit să te mai văd
Şi să stăm la sfat, Traiane, că în ţară... e prăpăd!!!.....
– Orice gând ai, păpuşico, şi-orice inima-ţi dictează,
Ai ales corect momentul, şezi colea şi croşetează!
Sau, cât scot la sticla asta nenorocitul de dop,
Vezi că, după draperie, ai o mătură şi-un mop!
După ce ştergi bine praful, deapănă-ţi în tihnă sculul,
Însă ia aminte bine la tot ce-ţi zice masculul!
Noaptea asta petrecută la Palat n-ai s-o regreţi
Şi-o să vrei şi altădată experienţa s-o repeţi.
Hă, hă, hă, n-ai vrea, frumoaso, să ne şi distrăm puţin
Şi s-o punem de-o scenetă cu... biletul lui Călin?
Mi-amintesc, cam vag, din şcoală, c-a scris unul o scrisoare
Despre Baiazid şi Mircea. N-o fi fost Vlahuţă, oare?
Chiar de nu sunt eu prea sigur cum stă treaba în scrisoare
Şi cam ce-o fi zis poetul, hai să facem o-ncercare!
Chiar cu riscul de-a mă pune opozanţii mei la zid,
Fii tu Mircea, dar nu Geoană, iar eu fi-voi Baiazid

[...] Citeşte tot

parodie de Ilie Bâtcă, după Mihai Eminescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erecţie

Orice sămânţă îşi are vis să fie o zi cotiledon,
Să se înalţe de la sol –ce e şi cheie în sunet, zvon-
Şi adversar, de la pământ trântit încearcă o flexie,
Să se înalţe apoi ca nou, învingător... 'n erecţie!

Chiar mintea, în lenea ne simţirii ajunsă o debilă,
Se răzvrăteşte de-i sedată, în ţipăt umple filă,
Aşa că şi de prostu-ar fi aşa, fără reflecţie,
O zi se va trezi şi el c-un cap... într-o erecţie!

Aşa-i şi-n general speranţa că va fi tot mai bine
De când ne tot decidem soarta, crezând fără ruşine,
Căci votu-n sine nu-i cinstit, e partizan, elecţie,
Să îşi ajungă lingău scop; pe-a altuia... erecţie!?

Ah, cât naiv am fost mereu, credeam demult răscoală,
Cum c-ar fi fost cu adevărat –ni se spunea la şcoală-
Ca apoi să aflu că-i mai mult o jalbă, un vrut, pretenţie...
Cum revoluţia-i, ce-a fost, la şmecheri... o erecţie!

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!