Adrian Păunescu despre aripi

Pluton

Aştept primăvara:
vreau să fiu dus de un pluton suav
la primul zid şi împuşcat cu muguri
şi când voi muri să-mi înflorească toate rănile,
să vină toate albinele la rănile mele
şi să mă transporte pe aripi
către tărâmul de polen unde merită să ajung
cu flori cu tot, cu tristeţe cu tot,
cu primăvară cu tot,
acum şi-n veacul vecilor.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Într-adevăr (1988)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Partaj

Iubire de taină şi moarte,
Ce pot să-ţi mai spun despre noi,
Acum c-a venit despărţirea
Ia lumea şi-mparte-o la doi.

Urmează partajul juridic,
Urmează atacul de cord,
Se-ncaieră fraţii călare,
Eu plec către sud, tu spre nord.

A fost o minune-n oglindă
Şi ultimul zbor peste veac,
O aripă porţi în valiză,
O aripă port în rucsac.

Nu-mi trebuie martori, iubire,
Nu-mi trebuie probele, nu
Destul mi-i că-n toate acestea
Şi martor şi probă eşti tu.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Adrian Păunescu
Adăugat de Heart of twenty-four carat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune-mi ceva!

Dacă-am să te chem
Dă-mi măcar un semn
Fie şi-un blestem
Din partea ta.
Totuşi nu ştiu cum
Pentru-atâta drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva.

În noaptea despărţirii dintre noi
Copacii cad pe drum din doi în doi,
În ochi mă bate viscolul câinesc
Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.

Probabil drumul meu va duce-n iad
Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad
Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis
Că biata cifră doi s-a sinucis.

Şi de atâta viscol vestitor

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

În munte

Să stăm în munte şi să fie seară,
să ne străbată aer ca de templu,
pe-un peisaj de verde să contemplu
întunecimea ta elementară,

să-mi fie foame şi să-mi fie sete,
să-ţi fie cald, să-ţi fie sănătate,
să stăm în munte, să vorbim de toate,
pe relieful tragicei planete

şi să plecăm aproape-n somn din viaţă
pe-un drum fără lumină, peste munte,
să-mi coşi cu tine aripile frânte,
sângele tău să-mi fie fir şi aţă.

Şi eu să cad când stelele-ncep să cânte
urlând de dor în umbra ta măreaţă.

sonet de Adrian Păunescu
Adăugat de Monica Mirea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Indrăgostit de Bucureşti

Nu ştiu de ce, pe cât m-afund în viaţă
mă simt atras de fleacuri omeneşti,
şi-mi place-n anotimpul de vacanţă
să-ntârzii, să rămân în Bucureşti.

De el ne-am săturat, dar el ne place,
el e un prag lovit să vezi alt prag,
şi-acum, când sunt sătul de locul zilnic
mă simt golit şi-mi e deodată drag.

Pe piatra lui am tot bătut cadenţa
şi-am s-o mai bat atât cât voi trăi,
spre un Olimp ascuns pe orice stradă
în căutarea marii poezii.

Aici m-au sufocat cu dulce teii
şi au trecut aiurea anii mei
aici copiii mi-au venit la viaţă
şi am născut şi-am îngropat idei.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poet Retoric

Si pentru ce te bati mereu,
si te acoperi de rusine,
cand totul e predestinat
sa se rezolve de la sine ?

De n-ar fi noaptea pana in rame
si ziua pana in ochii tai,
ar fi sa cazi ca o epava
peste cositorite vai.

Dar marginile ni sunt clare
si miezul ne e stramt de tot,
si lumea da stufoase aripi
sa te loveasca peste bot.

Si pentru ce sa mai arati
ca-n univers domneste setea,
si pentru ce sa mai tot strigi
cand nu sti unde ti-e urechea.

poezie de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ana lui Manole

Voi ziditi in jurul meu
Dar aici in zid sunt eu,
Dar aici in zid sunt eu,sunt eu
Hai, Manole, pune zid
Sa nu pot sa-l mai deschid,
Hai imbraca-ma in zid, zid greu.

R: Turla-mi soarbe capu-n ea,
In altar sta fruntea mea,
Ochii in feresti vor sta spre cer...
Voi lucrati si va e greu
Insa de murit mor eu
Jertfa voastra sunt chiar eu, eu pier
Pe oriunde sunt zidiri
Omul meu, sa nu te miri,
Le-au intruchipat doi miri de rand
Dara tu de-a pururi pleci,
Eu raman aici pe veci
Prada caramizii reci plangand.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna ca o revansa

Sunt toti copacii incarcati de frunza,
munitia de toamna e intreaga,
si-n prabusirea prea adanc ascunsa
o mana trista s-a decis sa traga.

Un singur gest mai trebuie in clipa
abia legata de un fir subtire,
si pasarile lumii cu aripa
mai tin acest frunzar in naruire.

E-o toamna ca o ultima instanta
si ca un anotimp dupa-o betie,
si mana trista s-a atins de clanta
dar s-a retras: tragaci putea sa fie.

Si ce e cel mai trist din toate-acestea
e ca apel nu poate sa existe,
c-asa de natural s-a stins povestea,
incat pamantu-i plin de frunze triste.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Adrian Păunescu din Sunt un om liber (5 august 1988)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!