Constanța, farul României, aprins la porțile răsăritului, în pragul apelor nestăpânite. O, pământ binecuvântat!...
Alexandru Vlahuță în România pitorească, Constanța
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
În albul zorilor ies pe punte. Furtuna s-a potolit. Marea e liniștită ostenită parcă de atâta frământare în deșert. Un oraș frumos strălucește înaintea noastră: Constanța, farul României, aprins la porțile răsăritului, în pragul apelor nestăpânite. O, pământ binecuvântat!...
Alexandru Vlahuță în România pitorească, Constanța
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vaporul lunecă între malurile joase, acoperite de sălcii. Văpaia lunei se farmă de muchiile valurilor; ici și colo pe luciul apei tremură strop de lumină. De la Calafat Dunărea-și abate cursul spre apus, tăind o curbă adâncă în țărmul Bulgariei, până-n fața satului Desa, de unde se-ndreaptă iarăși spre răsărit.
Alexandru Vlahuță în România pitorească, Desa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cu un vâjâit năprasnic se înalță valurile, aruncându-se pe podelele vaporului, și în hârtoapele ce se deschid, vasul scăpătând se pleacă într-o parte, păreții trosnesc strânși între mișcătoarele dealuri de apă. O amăgire a simțurilor zăpăcite de spaimă: mi se pare că în loc să înaintăm, ne lăsăm în jos, ne scufundăm încet în adâncul mării.
Alexandru Vlahuță în România pitorească, Constanța
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
E noapte, o noapte caldă, adâncă, liniștită. Nu se mai aude decât respirarea puternică a mașinei și fâșâitul somnoros al apei. Luminile întârziate ale satelor clipesc, ca niște licurici, printre crengile copacilor. Trecem pe lângă Ostrovul Mare. În bătaia lunei, turla bisericii, satul, viile, pădurea, toate au înfățișarea fantastică a lucrurilor văzute-n vis.
Alexandru Vlahuță în România pitorească, Ostrovul Mare. Ruini
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Aici, sub volbura asta de valuri, e încheietura Balcanilor cu Carpații. Peste pumnii lor încleștați, Dunărea se aruncă furioasă, rupând cu zgomot cele din urmă stăvilare ce i se mai ridică-n cale. Și în vălmășagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare că strigă, fiecare stâncă pare că se mișcă. Deodată apa lunecă de pe zăgazul colțuros și se întinde ca o pânză.
Alexandru Vlahuță în România pitorească (1901)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!
Soarele scapătă spre asfințit. Crestele munților par aprinse. Încet se desfac și s-aștern pe văi perdele de umbră.
Înaintea noastră, pe luciul plumburiu al apei, se ivește-n curmeziș, mai întâi o dungă, o coamă gălbuie și creață. Ne apropiem de pragul gherdapurilor. Dunărea începe să vâjâie mânioasă, e un zbucium ș-un clocot de valuri dintr-un mal în altul.
Alexandru Vlahuță în România pitorească, Porțile De Fier
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ce urme de urieși au lăsat legionarii lui Traian pe unde au trecut! Pașii lor se cunosc prin desfundăturile munților. Toate li s-au supus. Stâncile s-au dat la o parte și le-au făcut loc, apele s-au plecat speriate de umbra și zgomotul celor dintâi poduri ce le-au încălecat. Dunărea, însăși măreața și năpraznica Dunăre, s-a îmblânzit și s-a dat învinsă în mâinile lor.
Alexandru Vlahuță în România pitorească, Turnu-Severin
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Așa liniștită și blândă s-arăta marea, când am plecat din Sulina! Și cât ne-a prins în larg a și început a se posomorî și, din ce în ce mai cu mânie, a-și ridica oștirile-i de valuri înaintea noastră. Soarele a asfințit. Pământul nu se mai vede. Un întuneric greu, amenințător, se lasă din cerul înnorat, fără stele. De pretutindeni, mugind, talazurile negre vin ca niște matahale vii și se izbesc de coastele vaporului, care, gâfâind greoi, se luptă cu nămeții de apă și-și taie cale dreaptă pe marea învolburată.
Alexandru Vlahuță în România pitorească, Constanța
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Aici, pe valea Dunării, mereu au bântuit războaiele și năvălirile de barbari. Sute de ani au bătut în părțile acestea vijeliile noroadelor flămânde și pustiitoare, în urma cărora doar grămezile de cenușă mai arătau pe unde au stat gospodării și sate. Cine să cugete la clădiri nepieritoare pe-un pământ așa de nesigur! Abia acum începe să s-așeze o vieață mai statornică de-a lungul acestui țărm al Dunării, atât de des încercat, când de foc, când de apă, când de înecul talazurilor de nisip purtate de vânturi.
Alexandru Vlahuță în Islazul
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Textele de mai jos conțin referiri la apă, dar cu o relevanță mică.
Unde ni sunt visătorii?
Nu știu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfințit de soare,
Sau decepția, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viață, ca o tristă moștenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric și mâhnire,
Și împrăștie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;
Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniți pe nemuncite,
Triști poeți ce plâng și cântă suferinți închipuite,
Inimi lașe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Și străine de-o simțire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt brațele acestea slabe și tremurătoare?
Ce-s acești copii de ceară fructe istovite-n floare?...
Și în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deșertul lumii ș-al vieții, în neștire,
[...] Citește tot
poezie celebră de Alexandru Vlahuță din Sămănătorul (10 mai 1901)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru a recomanda secțiunea cu Alexandru Vlahuță despre apă, adresa este: