Senzație
Toride seri de vară, eu pe cărări albastre,
Cu tălpile în hohot alerg prin iarba deasă;
Nu simt căldura însă, ci gheața dintre astre:
Un viscol zboară din capul meu spre casă.
Tăcerea de-ar vorbi, când eu nu zic nimica;
Și-o dragoste nebună îmi bate vai în piept,
Colind din nou natura, până m-apucă frica,
Și mă îmbăt de toate, și uit pe cine-aștept.
poezie celebră de Arthur Rimbaud, traducere de Costel Zăgan
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Almée să fie?...
Almée să fie?... În primele ore albastre,
Se va distruge pe sine ca florile moarte în glastre...
În fața superbei întinderi, în care simți cum
Răsuflă orașul, enormă livadă-nflorită acum!
E prea frumos, prea frumos! dar și necesar
- Pentru Pescăriță și mult lăudatul Corsar,
Și pentru că măștile cele din urmă crezuseră încă
În sărbătorile nopții pe marea curată și-adâncă!
poezie celebră de Arthur Rimbaud din Scrieri alese (iulie 1872), traducere de Petre Solomon
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pe povârnișul dealului îngerii își răsucesc veșmintele de lână prin ierburile de oțel și smarald. Pajiști de flăcări sar până-n creștetul dâmbului. În partea stângă, țărâna de pe creastă e bătătorită de toate omuciderile și de toate bătăliile, și toate zgomotele catastrofelor își deapănă curba. La dreapta, în spatele crestei, linia răsăriturilor, a înaintărilor. Și în vreme ce fâșia de sus a tabloului e alcătuită din vuietul rotitor și săltăreț al scoicilor de mare și al nopților omenești, dulceața înflorită a stelelor, a cerului și a restului lumii coboară în fața dealului, aidoma unui paner, chiar sub ochii noștri, zămslind prăpastia înmiresmată și albastră de dedebsubt.
Arthur Rimbaud în Iluminările, capitolul XXI, "Mistică"
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spune-ți părerea!
Furiile cezarului
Se plimbă Omul palid pe-aleile-nflorite.
E-n redingotă neagră și c-un trabuc în dinți.
La Tuilerii i-e gândul, la florile-i vestite,
Și-ades în ochii-i sumbri se-aprind priviri fierbinți...
Ani douăzeci de-orgie l-au îmbătat, se pare,
Pe împăratul nostru. - "Eu am să sting - și-a spus -
De-a pururi Libertatea, ca pe o lumânare!
Dar Libertatea-i vie, iar el e indispus.
Pe buzele lui mute, ce nume dă târcoale?
Și ce regret îl roade? Nu vom putea afla:
Ciudat e împăratul, privirile i-s goale.
S-o fi gândind la Omul cu ochelari, cumva?
Ca la Saint-Cloud, pe vremuri, se uită în neștire
La fumul de țigară, albastru și subțire...
poezie celebră de Arthur Rimbaud, traducere de Petre Solomon
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ofelia (II)
Mult mai palidă ca iarna, Ofelia azi ninge,
Dar brusc s-a stins, ca apa, și s-a dus!
Și-avea ghețari parcă în vene, și nu sânge-
Dintr-o ciudată Norvegie, și rece, și mai sus.
Doar părul ei, Doamne, parcă vorbea,
Și trupul peste ape, și gândul poate-n cer,
Și inima, atâta, ecou, hăt dincolo de stea-
Și geamătul pădurii, aici, în zorii care pier.
Și ca un tunet marea toată iar s-a frânt:
La adierea dulce-amară a sânului de fată!
April, poate-un Don Quijote sub pământ,
Ridică amintirea mai sus ca niciodată!
Și cer! Și dragoste! Și libertate! Zău!
Un rug de zăpadă arzându-mă discret:
Cu fiecare vorbă s-a prăbușit în hău-
Chiar Infinitul - cel mai albastru poet!
poezie celebră de Arthur Rimbaud din Poezii (1871), traducere de Costel Zăgan
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Textele de mai jos conțin referiri la albastru, dar cu o relevanță mică.
Micile mele metrese
Un orificiu lacrimal spală
Cerul verde-varză!
Sub arborele ce-mbăloșează
A ta diafragmă!
Albeața lunii particulare
Cu petec rotund,
Crăcănați-vă pe picioare
Voi, grupul meu slut!
Ne iubirăm mult în acea vreme,
Albastră slută!
Mâncarăm omletă pesemne,
Cu scoici umplută!
Spre seară m-ai făcut poet,
Galbenă slută,
Coboară să te biciuiesc
Pe a mea pulpă!
[...] Citește tot
poezie clasică de Arthur Rimbaud, traducere de Necula Florin Dănuț
Adăugat de Baude
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru a recomanda secțiunea cu Arthur Rimbaud despre albastru, adresa este: