Camelia Opriţa despre încordare

Singurătatea îţi închide necesitatea de exteriorizare, exclamaţiile unei mirări la perceperea unui fenomen formidabil se reduce într-un suspin (cel mai adesea strivit de tăcere). Nu poţi bănui niciodată cât de mult te poţi ascunde în tine şi cât de periferic poţi trăi, conceptul de gândire în a trăi astfel devine extrem de sărac – te transportă adânc în măduva nervilor întinşi la maxim – iată nemărginita încordare.

Camelia Opriţa în Mă rog soarelui să-mi deschidă porţile lumii (5 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deznădejdea este o stare cerebrală în care şi partea cerească trăieşte durerea a cărei profunzime duce până la momentul absent al gândirii, încordat cu disperarea, dar nu-şi pierde lumina. Deşi convulsiile sunt vii, ele nu pot stăvili lumina părţii cereşti.
Ca şi dragostea, spiritul din lumină a venit, în lumină se întoarce, căutându-şi esenţa şi eternul în adâncimea luminii.

Camelia Opriţa în Iubirea nu are dreptul la somn
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu poţi înţelege niciodată suferinţa unuia dacă n- ai trăit o vreme cu faţa ascunsă în palme, uneori strângând degetele atât de încordat ca să nu mai vorbeşti cu tine însuţi despre singurătate, despre arşiţa interioară rezultată din procesul izolării tale faţă de tine însuţi.
Singurătatea neagă o parte din tine pentru că acea parte este a pământului. Cealaltă parte este a spiritului şi aparţine cerescului, parte formată din instanţă şi neant sau triumful suprem al luminii.

Camelia Opriţa în Iubirea nu are dreptul la somn
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se spune că atunci când întâlneşti dragostea vieţii tale, timpul se opreşte. Şi este adevărat. Această stare este o risipire a subiectivităţii ce nu poate fi stăpânită de timp, anotimpurile se schimbă din necesitatea de a visa ce n-ai îndrăznit să visezi cu ochi deschişi. Fuga dintr-o infinitate internă este inevitabilă, căutând să fii permanent în încordarea interioară a celuilalt. Te împlineşti dureros, dar mai frumos decât tot ceea ce există în lume, în momentul când ţi-ai oferit propria viaţa pentru a fi trăită de celălalt.

Camelia Opriţa în Cred că dragostea adevărată creează un armistiţiu cu moartea
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vanitatea, trăsătura nocivă a omului, este construită pe momente de nesiguranţă în spatele cărora orgoliosul îşi ascunde frica într-un mod deliberat. Această slăbiciune emană frica permanentă sieşi, individul trăind lamentabil în spaţiul intern; îşi propagă ideile sale ca fiind cele mai bune, că el are dreptate în orice împrejurare. Structura sa temperamentală este sufocată de frustrări în mod permanent şi de aceea ţine morţiş de a avea dreptate chiar şi atunci când nu are dreptate. El nu se deosebeşte cu nimic de existenţa unei pietre.
Contradicţiile din sufletul omului duc la o experienţă teribilă, de-a dreptul ruinătoare a personalităţii sale. Este adevărat că şi modestia îţi îndoaie umerii, dar trebuie ştiut când trebuie să-ţi arăţi nu orgoliul, ci valoarea spirituală ca parte integrantă a omului; ea îţi dă coloană şi tărie de caracter. Nici în momentele de maximă încordare nu poţi face nimic fără Dumnezeu – Nihil sine Deo.

Camelia Opriţa în Nihil sine Deo
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi se stinge de la o zi la alta în trecerea prin ceasuri străine lui, iubesc satul românesc.

Azi avem satisfacţia totală că nu mai suntem parte componentă a sufletului satului. Dar pentru asta ar trebui să-i udăm vatra cu lacrimi, că morţii noştri nu-şi fac somnul de veci şi mormintele lor uscate sunt tulburate de agonizarea noastră cotidiană; trăim în absenţa totală a identităţii de fond, obsedaţi de o febră rebelă a succesului pe scena lumii, de a scăpa pentru totdeauna de mizeria vieţii.

Dar – inevitabil – ajungi o umbră depresivă.

O încordare a gândului aduce regretul că nu am făcut nimic şi că această dramă a devenit lacrima esenţială a omului de la moartea ultimului astru şi până încoace. Stelele îşi pierd strălucirea deasupra celor trecuţi în lumea împietrită. Cerul nu mai e senin deasupra noastră; anotimpurile sunt făcute de mâna omului înstrăinat de el însuşi – trăieşte doar să mănânce şi să respire.

El e moartea totală şi nu una aproximativă a rădăcinilor biologice care i-au adus naşterea în sufletul satului.

Camelia Opriţa în Intensitatea veşniciei este eternă şi tulburătoare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!