Camelia Opriţa despre întuneric

Artiştii sunt tăcuţi. Atât de tăcuţi, că se aude glasul ghidului cum frunzăreşte o altă ploaie din trecut care nu a reuşit să spele întunericul lumii întregi.

Camelia Opriţa în Recurs pentru Infinit
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există un loc sub soare care să te adăpostească de singurătate, această suferinţă venită din întuneric, dacă n-ar fi "el" sau "ea" completându-se unul pe celălalt ca două aripi de înger pentru împlinirea zborului.

Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnul ţi-a dat lumină din Lumina Lui pentru ca El să fie prezent în interiorul tău prin intermediul rugăciunii, Rugăciunea este locul în care Dumnezeu te ascultă, este energia necesară care stinge întunericul din interiorul tău.

Camelia Opriţa în Recurs pentru Infinit
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culorile, clătinându-se, lovesc clipele...

Gândurile mele cad în pacea amurgului;
culorile, clătinându-se, lovesc clipele,
auzindu-se o rază a Lunii cum
străpunge întunericul, şi din nou tăcere.

Gânduri independente de clipe urcă miezul nopţii
în căutara altui adevăr decât cel care a fost azi
pentru că vreau să mă sprijin de cuvintele tale
care sunt viaţa însăşi.

poezie de Camelia Opriţa din Universul Iubirii
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi omul este o stea căzătoare, nu există argumente că el ar fi ajuns la o limită faţă de această realitate profundă. Viaţa este limitată de timp şi de moarte, acestea fiind barierele unice ale existenţei, în rest viaţa e lumină ca principiu iar partea ei întunecată vine din frică sau imposibilitatea de a înţelege miracolul vieţii ca pe o înteligenţă deplină a lui Dumnezeu.

Camelia Opriţa în Alergând spre iubire, fugim de catastrofe interioare
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo unde volbura întunecată se cuibăreşte în profunizmea omului, există rădăcina luminii numită speranţă, numită rugăciune cu chip de Dumnezeu.

Şi mâine e altă zi în care nu mai strângi din pleoape...

şi pământ cu iarbă măruntă sub picioarele tale răsună de soare,

şi floarea vibrează în aripile albinelor...

şi încă o iarnă din trupul tău a ieşit ca o insulă a nimănuia, îndreptându-se spre alte zăpezi de la miazănoapte.

Te trezeşti strigat să-ţi continui timpul până la următorul punct al întâlnirii cu extraordinarul.

Camelia Opriţa în Iubirea este un ceas în care timpul nu există
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce este viaţa?

Este lirismul şi fondul cel mai adânc al Creatorului, însă omul a transformat-o într-o dependenţă totală de aspiraţii meschine şi anoste unde rutina devine adevărata închisoare a vieţii. Alergăm fără ţintă spre a acţiona sau gândi întotdeauna într-un singur mod când ar trebui să alergăm spre iubire pentru a ne depărta de catastrofele interioare.

Sensul existenţei noastre impune orice câştig de ordin spiritual pentru a fi cu adevărat bogaţi. Să faci ceva în lumea asta nu baţi în retragere într-un colţ izolat pentru că asta înseamnă renunţare.

Din viaţa rece a întunericului au răsărit stele, dinamismul şi forţa Universului – spun oamenii de ştiinţă – dar oare viaţa rece a întunericului nu este partea nevăzută a divinităţii?

Camelia Opriţa în Alergând spre iubire, fugim de catastrofe interioare
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât de sus se poate ajunge?

Două jumătăţi întregesc visurile şi nalţă zâmbetul omului cât o viaţă măsurată cu spiritul – iată adevărata faţă a dragostei: uneori limpezită cu lacrimi, alteori suspinul adânc este monedă de schimb, dar minunată mereu. E tot ce vrei a fi, să te afli vreodată.

De-ar fi să mergi cu tălpile goale pe deasupra focului care împinge amurgul în pragul nopţii, calci pe spinii întunericului, căutând-ţi soarele în jumătatea celuilalt fără a-i spune cât îi eşti de recunoscător, ci doar să-i arăţi limpezimea din interiorul tău care nutreşte să împartă stelele de peste noapte cu el.

Camelia Opriţa în Liniştea dinaintea singurătăţii
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea este piatra care apasă atât de profund şi dureros omul, îl constrânge şi îl reduce la un spaţiu foarte îngust, până la sufocare: îl izbeşte de pământ, făcându-l să respire greu şi cu mânie. Trăieşte în spatele barierelor interioare. Această stare îi dă senzaţia că nu mai are dreptul la nimic. Urcă înălţimile mari cu mirosul de pământ în nări, pierzându-şi momentul de reflecţie. Imediatul imaginar îi dă senzaţia că se află atât de sus şi că trebuie să plesnească din cauza preaplinului din interior. În fapt, e mai jos de firescul jos: atât de jos este că aude cum trosnesc pietrele la limita întunericului. Omul recurge la singurătate din nevoia de spaţiu, dar procesul se desfăşoară invers. Este clar că singurătatea trebuie redusă la momente de scurtă durată pentru a medita cu maximă luciditate... şi atât.

Camelia Opriţa în Dragostea, o stare pe care n-o poţi controla din lipsă de raţiune (24 februarie 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Textele de mai jos conţin referiri la întuneric, dar cu o relevanţă mică.

Copilăria era în fiecare fluture de zăpadă

Revărsarea lină a ninsorii
este o continuă alunecare a visului.
Urc pe fiecare fulg care coboară
până la prima ninsoare a copilăriei...
Acolo mi-am regăsit săniuţa...
ruginise...
Uliţa cu garduri de lemn
era neumblată.
Copilăria era în fiecare fluture de zăpadă.
M-am grăbit să întâmpin soarele,
răscolind bolţile nalte ale cerului
în căutarea copilăriei.
Aer e timpul nevăzut ce bate în turnul
de cărbune al artistului.
N-am uitat cât de mult m-a durut
un refren abandonat, în stare de funcţionare.
Cheltuim energie pentru a îndura
anumite situaţii, considerând că
suntem puternici, când cea mai potrivita
alegere pe care o putem face este