Dragoş Niculescu despre frumuseţe

Palatul

Ninge. Ninge şi creşte palatul nostru de gheţuri şi zăpezi.
Aici doar liniştea e atotstăpânitoare şi lumina albă,
străpunsă uneori de lucirile galbene ale ochilor de păsări
îngheţate, atârnând de lanţuri cu capul în jos ca nişte
sinistre lampioane. Cu fiecare fulg, mai creşte puţin
templul acesta al tăcerii şi albului absolut. Probabil că
afară ninge necontenit şi aşa va ninge mereu, căci în
faţa noastră se deschid noi saloane, mereu altele, cu
pereţii tot mai groşi, cu tăceri tot mai trainice şi mai adânci.
Plimbarea noastră, mână în mână, nu se va sfârşi niciodată,
căci trebuie să ne cunoaştem domeniul până la capăt,
nu putem trăi, nu ne putem iubi într-un spaţiu căruia
nu îi cunoaştem şi ultima tainiţă. Nu vom putea vieţui
niciodată amândoi în necunoscut. Desigur, vom lăsa semne
din loc în loc pentru a ne putea aminti de unde am plecat,
pentru a şti dacă am mai trecut pe acolo, pentru a putea
trăi cu ideea unei măsuri şi a unei speranţe de întoarcere,
pe care încă, acum, nu ne-o dorim, în acest labirint grandios,
tăcut şi rece, pe care-l stăpânim.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul de zăpadă

Copii frumoşi, sunt Omul de zăpadă
Care-a văzut prea multe-n viaţa lui
Şi care mai aşteaptă doar să cadă
Pe el omătul Dumnezeului.

Nu mă mai pot juca precum odată,
Când nas de morcovi îmi puneaţi şi ochi
Din doi cărbuni, iar mătura stricată
Mi-o aşezaţi sub braţ ca pe-un deochi.

Acum vă las, fiindcă e-un rost în toate
Şi vreau s-o fac atâta cât mai pot,
În sens invers şi-ncet de a-i străbate
Poveştii mele albe drumul tot.

A fost frumos atâţia ani de zile
Să ne jucăm alături, nu-i aşa?
Definitiv rămâne scris pe file,
În cartea fericirilor de nea.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte de iarnă

Acuma când e noapte plină
şi-afară ninge mult şi blând,
hai să aprindem foc de lemne
şi să privim la el tăcând.

Să n-auzim decât cum crapă
miezul butucilor încinşi,
acoperind sinistrul vaiet
al unui lup din munţii ninşi.

Aşază-mi capul tău în poală,
să stăm cuminţi ca doi copii
şi să mă joc cu păru-ţi moale
până, visând, vei adormi.

Privim în foc ca-ntr-o oglindă...
Ce viitor se zbate-n rug?
Lăsa-va clipa trecătoare
în ceruri brazda vreunui plug?

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumoasa altor vremi

Tu mă adormi, căci porţi miros de lapte
Şi-n părul tău curg râuri cu smochini,
Iar pe genunchii-ţi roz iau foc în noapte
Vechi acatiste scrise-n iambi felini.

Atunci când popii, galbeni, cad în transă,
Când falşi fachiri se scurg pe funii-n jos,
Lovindu-mă de frunze-ţi cer o şansă
Şi pregătesc pocale cu spumos.

O, tu, sălbatico, ce porţi în vene
Suav parfum de străzi şi de-nserat,
Lasă-m-o clipă să-ţi fac vânt cu pene
Şi să te ung cu-arnică pe păcat!

Tu cea crescută-n nunţi de felinare,
Împărăţind hoteluri de nevoi,
Aprinde-mi foc şi scrâşnet din amnare
Şi-apoi aruncă-mi zdreanţa în noroi!

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Logodnă marină

Iubita mea, înfăşurată-n alge
Apari pe plaja unei veri târzii,
Cu marea-n spate, fără de catarge,
Pe braţele de valuri străvezii.

Când te-oi vedea înaintând spre mine
Am să mă rup nisipului ce sunt
Şi cu-n buchet de scoici venind spre tine
Că zeu teluric voi păşi în vânt.

O să ne recunoaştem din privire,
Căci ne-aşteptăm cuminţi de mii de ani,
Şi sarea s-o depune pe iubire
Precum pe scufundate lăzi cu bani.

Vor da onorul căpitani eterici,
Albi pescăruşi ţipa-vor lung de sus
Şi melcii suspina-vor uzi şi sferici
La-mbrăţişarea noastră din apus.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec pentru copacul ucis

Cum stai, copac bătrân, copac frumos,
Înalt, pe-o coamă verde, solitară,
Nu ştii că undeva, puţin mai jos,
Se pun la cale mari trădări de ţară.

Nelegiuiţi cu numele spurcat,
Purtând sămânţa şarpelui în vene,
Cu toţi duşmanii ţării-au pactizat,
Punând infam peceţi pe anateme.

De la Nădlac şi până-la litoral,
S-au pus ca să distrugă tot pământul,
Şi să-i înfigă naţiei un pumnal,
Ca pe-un deşert, pe-aici să bată vântul.

Spre tine inclusiv ei au pornit,
S-aducă jaf pădurii tutelare,
Arând c-un plug de fier nenorocit
Întreaga verde-a munţilor splendoare.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Înger fără statuie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Heraldică

Am fost hrănit de mame cu burţile frumoase,
mi-au nechezat în sânge huţulii ursitori,
când adormea speranţa aveam dureri de oase,
când pârâia norocul mă bântuiau fiori.

Îmi amintesc cum vara mă înecam periodic
şi mă trezeam când toamna spărgea câte-un pahar,
cum frecventam iabraşe dintr-un ţinut mai nordic
şi-nsămânţam valută, să par mai gospodar.

Şi nici nu mai contează de chiar au fost acestea,
corsar de-am fost pe mare, de-am fost băiat model,
mă-mbăt ca cu Băbească doar când gândesc povestea,
parcă străbat cu trenul saloane de hotel.

Hai, Doamne,-ntoarce roata, sunt vremurile triste,
nici hoţii de corăbii nu mai muncesc cu spor,
pe Bistriţa luntraşii vomită în batiste
şi-acarii sorţii Tale fug pe păuni în zbor!

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Octombrie

Octombrie ‒ ultimul cântec...
Soarele se clatină-n fiinţă ca vinul în os ‒
Pe mine m-apasă nostalgia în pântec
precum o lacrimă-nghiţită de un înger frumos.

Nu mi-ai dat telefon...
Ziua mea s-a scurs, neagră, sub un şurub de teasc ‒
Am aşteptat ca bolnav de la tine un zvon,
în pământ, înapoi, am plecat să mă nasc.

Printre lucirile-acelea de beznă şi frig,
m-am gândit că plângi undeva, în adânc,
dar un crivăţ în piept mă oprea să te strig,
eram gol, mă-necam, nu puteam să mănânc.

A fost ca un fel de cântec de pe urmă.
Sufletul meu, de cocor bătrân, a mai bătut din aripi o dată.
A fost ca o nuntă pustie, pe un câmp bântuit de o turmă,
a fost ca o chemare suferindă, a fost ca o împietrire mirată.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturie

În privinţa numelui tău,
sunt destui care pot depune mărturie
că îl cunosc, ba chiar că l-au folosit adeseori,
însă nici unul n-a îndrăznit să îl transforme vreodată
într-un sunet al dragostei.

În privinţa ochilor tăi,
sunt destui capabili să depună mărturie
că au fost văzuţi de ei, că ei i-au admirat,
însă nici unul nu poate afirma că
a putut rămâne întipărit ca o fotografie
în adâncimea lor neagră.

În privinţa trupului tău,
mulţi, desigur, pot să-i ateste prin mărturie
frumuseţea lui exterioară, însă nimeni,
nimeni nu-l va fi putut simţi evoluând
superb în adâncul lui misterios.

Despre iluzia fiinţei tale

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul şi-apoi

N-a mai rămas acum nimic de spus,
ca doi străini la geamuri de vagoane,
în trenuri care merg în sens opus,
ne-ndepărtăm de reci, pustii peroane.

Te duci, mă duc, un sens ne e egal
şi-un ceas de fier ne ticăie în şine –
Un fluviu de tăcere... Noi, pe mal,
ne sprijinim de poduri în ruine.

N-a fost nici început, s-a şi sfârşit,
a fost un fel de vis fără pereche,
un salt spre cer rămas încremenit,
a fost de la-nceput o rană veche.

Ce rost ar mai avea să te acuz,
rămâi cuprinsă-n mila mea cea mare,
dintr-al iubirii-ngrozitor refuz,
în smârcul vieţii biată muritoare.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonată de Grieg

Ni se face toamnă, ni se face frig,
se aşterne griul pe un ultim dig,
tu te-ascunzi departe, unde să te strig,
nordica mea fată, când se cântă Grieg?

Ştii cum bate vremea ora în zadar?
Ştii cum bate ora fără de orar?
Am să-ţi spun când ploaia va crăpa un zar
şi speriaţi urca-vom în bătrânul far.

Ni se face-a moină, ni se face-a vânt,
hai, noi doi, să facem un recensământ,
peste toţi aceia câţi poate mai sunt
să ne credem singuri pe acest pământ.

Ţi-am deschis umbrela, te aştept să vii,
să apari din mare într-o bună zi,
de va fi furtună, poţi să întârzii,
mai aştept o toamnă, nici nu te grăbi!

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zi de vară

Deasupra stadionului, păsări mari, negre
fâlfâiau alene, una lângă alta, întunecând totul.
Se auzeau numai aripile grele lăsându-se şi
ridicându-se într-un foşnet gros, metalic.
În rest, nimic. Toată larma de până atunci încetase
la sosirea lor. Jucătorii alergau şi schimbau
cu greu balonul între ei, într-o muţenie desăvârşită.

Eu stăteam la soare, pe malul râului, la marginea
oraşului, acolo unde apa era mai adâncă şi rece
şi două conducte metalice aeriene o traversau până
departe, peste nisipuri şi tufişurile înalte.

În depărtare se zăreau ultimele blocuri,
acoperite complet cu cearceafuri albe, uriaşe.
Un căruţaş îmi spuse că locatarii se pregăteau
să plece într-o direcţie necunoscută ‒ oamenii
nu pronunţaseră numele niciunei localităţi,
ci doar indicaseră, cu mâna întinsă, nişte direcţii
nesigure, niciodată aceleaşi ‒ şi întinseseră peste

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dispariţia iernii

Copiii râd şi parcă dănţuie,
Cu o mână ascunsă la spate, pe seceri.
Şi, ca într-o joacă, râzând, - harşt -,
Dintr-o dată retează nasul părinţilor;
Plesneşte sângele, dar nu înroşeşte zăpada,
Ci intră-napoi în pământ.
De-aia se crapă pământul, altfel
Şi-ar face copiii lunecuş pe sângele părinţilor.

Bucurându-se ca de-o minune,
Cei mici le-aşează nas nou:
Din morcovi de hârtie şi câlţi,
Prins cu zgârci, pe sub plete.
Cei mari zac în genunchi –
Ştiu că acum vor da să plece
Şi-apoi le vor înfige cărbuni smoliţi
În locul ochilor,
Înşurubându-le-n găvanele calde.
Dar nici nu apucă să ştie;
Se mai văd o clipă-n oglindă,

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hibernaris

Obiceiul întoarcerii la viaţă e mâncatul de frunze.
Aşa cum niciodată nu s-au săpat împărăţii în maluri
de lut, vindecarea gândului cu cenuşă rece, de foi de dafin,
poate fi un început. I s-ar putea spune obiceiul pământului,
însă nu scrie nicăieri că digestia în colectiv e mai uşoară.
Universalitatea panaceelor e un concept destul de relativ,
dacă nu chiar dubios de mobil. Se lasă toamna, începem
mâncatul de frunze şi scârţâitul de umeri şi unsul de ochi,
Unsul Deochi, ne dezmorţim şi lăsăm liberi bătrânii
voiajori numai în urmă; le înghiţim fulgii bătrâni,
cum îşi iau ei zborul, mereu în urmă...

Noi nu mai avem genunchi pe care să putem merge.
Nu mai putem străbate timpul, din vină că perfecţiunea
am considerat-o a fi rotulele. Ni le-am scos reciproc,
sidefii, perfecte. Ni le-am găurit şi le-am lăsat la uscat –
le-auzeam noaptea cum ciocăne şi se izbesc în vânt, una
de alta, adânc, ca nişte tigve pline de os, aninate de copaci.
Ne mai dă vremea câte-un ţipăt în găoacea goală,
uitată de-acum, dar începem să ne strigăm, boncăluind

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trifoi cu patru foi

Eram la vârsta când mâinile mele căutau fără odihnă în câmpurile
şi colinele pline cu iarbă vestitul trifoi aducător de noroc, precum
căutătorii de aur pulberea galbenă pe fundul nisipos al râurilor.
Aceasta se întâmpla de fapt într-o vreme, într-o anumită
vreme a existenţei mele, căci pe atunci vârsta mea nu se număra
în ani ‒ lucrul acesta părându-mi-se lipsit de orice importanţă.
Nu am găsit niciodată vestitul trifoi, însă am găsit greieri,
splendide lăcuste, flori de câmp, apa răcoroasă a râului,
adâncă pe alocuri, micile plaje cu nisip fin şi tufe sălbatice,
frumoşii peşti pe care-i pescuiam cu undiţa de trestie şi cu
gândacii de Colorado de prin bostănăriile ce fierbeau
în arşiţa soarelui.

În acest timp în care degetele mele se înverziseră, iar pielea
îmi mirosea a râu, oraşul, cumplit malaxor, duduia, se hrănea
cu nefericitele vieţi pentru a-şi salva viaţa lui de balaur
cu mii de ochi luminoşi, măcina între piesele lui infernale praful,
betonul, vacarmul atâtor şi atâtor existenţe. Aici timpul se măsura
precis, în generaţii, ani, ore şi secunde. Am auzit mai apoi că
oamenii aceia, în definitiva lor tristeţe, nici nu mai vedeau uneori

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu (2015)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nesfârşita toamnă

Banca fusese aşezată prost, cu faţa înspre peretele
casei, şi nu înspre în afara ei, înspre câmp.
Se vedea puţin, fără perspectivă: peretele casei,
două geamuri, uşa de intrare, burlanul, streaşina
acoperişului; lateral-dreapta, după casă ‒ drumul,
puţin înălţat, porumbul, nişte dovleci şi uneori
Mutu, sau altcineva, care trecea în căruţă sau pe jos.
Stăteam pe bancă amândoi, într-o tăcere desăvârşită,
ne iubeam, ne ţineam mâinile una într-alta şi, cu faţa
la peretele acela, ne gândeam la treaba asta cu banca ‒
cum fusese ea aşezată de nu puteam să vedem nimic.
Şi nici de mutat nu puteai s-o muţi, era o bancă
extrem de grea, solidă, de pe vremuri, parc-ar fi fost
înfiptă în pământ, cimentată cumva, ‒ nu se mişca deloc.
În toţi anii aceia fierbinţi am trăit cu convingerea că trebuia
să ascundă un sistem de prindere, ceva. De fapt, şi
îmbătrâniserăm amândoi iubindu-ne, ştiam multe, sau ni se
părea că ştim, dar odată cu noi a trăit liniştit şi nedezlegat
şi misterul acestei bănci, el ne-a legănat copilăria,
adolescenţa şi, acum, maturitatea, şi cine ştie ce va mai fi...

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vechiul drum al mătăsii

Ai putea să-mi fii şi mamă, şi tată, şi casap,
ai putea să mă calci în fiecare dimineaţă pe bombeu
cu roţile perechi şi descentrate cu care te deplasezi
spre serviciu, ai putea să locuieşti pe-acelaşi palier
cu mine, să ne ciocnim, pe-ntuneric, lângă ghena
de gunoi, ai putea să fii cea care îmi prinde
inima în palme ca pe un buchet de nuntă,
dacă-i avea răbdare să mai aştepţi puţin sub turnul
din Pisa până când va atinge înclinaţia necesară,
ai putea să-mi aduci tu factura de lumină
sau prognoza meteo în plic, pe-ntreaga lună vitoare,
ca să mă dezobişnuiesc să-njur străinii care nu-şi fac
decât meseria, ai putea să fii necunoscuta care
se osândeşte cu mine pe viaţă într-un lift nechemat
niciodată de nimeni, oh, şi câte şi mai câte ai mai putea fi,
toate din pricină că specia mea pe cale de dispariţie
e dependentă de tine ca de glonţul ultim, cel care nu
va fi găsit niciodată, nicicând.

Copacii cad în anonimat mai repede ca oamenii,

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!