Emil Gârleanu despre religie

Un an întreg şi-a plimbat boierul soţia, pe coana Casuca, linişteasc-o Dumnezeu, în nadişanca trasă de căluţul sprinten, învârstat de nişte hamuri ruseşti cu alămuri şi canafuri.

Emil Gârleanu în Bătrânii, Nadişanca (1905)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

În sfârşit dă Dumnezeu şi musculiţa ajunge şi la măsuţă, drept deasupra ceaslovului. Se lasă uşoară, zbârnâind mulţumită, pe foaia unsuroasă, pe ale cărei colţuri de sus picăturile de ceară stau ca nişte peceţi. E doar obişnuită cu cărţile bisericeşti; nu o dată ieşise sătulă din biserica de peste drum. E atâta hrană pe foile îngroşate parcă de urmele degetelor tăvălite prin grâul dulce al colivelor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste ce căuta: o pată, zaharisită proaspăt, arăta că degeţelul ce-şi lăsase urma avusese grija să se înmoaie dintru-ntâi în dulceaţă. Musculiţa se pune pe ospătat; prăpădenie de lacomă ce-i! Numai din când în când prinde, cu ochişorul, roşul slovei mari din susul foii, un S frumos, încondeiat cu măiestrie, ca şi cum ar fi fost ţesut la începutul rândului: "Slavă ţie". Atunci îşi aduse aminte cum necăjise mai zilele trecute, la o leturghie, pe-un das căl, căruia îi rămăsese pe barbă, lângă buze, un fir de grâu uns cu miere. Până ce n-a gustat din miere nu s-a lăsat; dar bietului om i-a ieşit sufletul alungând-o.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Musculiţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar trebuie să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga: păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă până ce pătrunde în inima intunecată, ca un iad, a pădurii.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Căprioara
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În revărsatul zorilor, pe baltă, lumina face minuni. Pe faţa apei sclipesc, ici sfărâmături de oglinzi; colo, plăci de oţel, comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n nişte potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărişului. Peste tot linişte neclintită, de rai. Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte lujere, trupul lui se leagănă agale. Din când în când îşi udă pliscul; uneori se opreşte de se uită, ispititor, în fundul apei, ca şi cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare şi răcoarea îl încântă. Nu simte nici o altă dorinţă decât să-şi scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori până sub aripi.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Mărinimie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo, aţipind, cu căpuşorul sub aripă. Şi trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele şi parcă înroşeau şi pământul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţie piept vântului, care o clătina în toate părţile; câteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe. Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit. Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o părăseau, strecurându-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternându-se jos, într-un lăvicer, pe deasupra căruia vântul alerga grăbit.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Frunza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E bătrân. Înţelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a şi îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nicio pereche de ochi. A slujit cu credinţă. Douăzeci de ani, vară şi iarnă, în curtea aceasta a trăit şi a păzit-o; în nopţile de toamnă, cu ploile repezi şi pătrunzătoare, în nopţile de iarnă, cu viforniţele năprasnice, el nu stătea în cuşca lui; suflând cu greu, încordându-şi muşchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colţurile grădinii şi, lătrând, dădea de ştire că nu e chip să te poţi apropia de casa stăpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoţul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simţise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creştetul capului. Şi altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curţii!

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Grivei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!