
- carte
- O carte e cel mai bun prieten, spune o zicătoare; e ceva mai mult: o carte iubită e o rudă, e o soră scumpă a sufletului nostru.
definiție celebră de Emil Gârleanu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!



"Am scăpat!" gândi cu bucurie cărăbușul, și se întoarse să privească după cucoș. Atunci încremeni de spaimă. Din celălalt capăt al drumului sosea un curcan. Cărăbușul se făcu mai mic decât era, ținându-și sufletul: "Acuma chiar c-am pățit-o!" Când ajunse curcanul în dreptul cucoșului, se înroti, își roși mărgelele și își dădu capul pe spate; iar cucoșul scoase pieptul și mai în afară, se înălță în picioare și forfecă aripile de câteva ori în pământ: își dădeau binețe. Cucoșul s-a dus, curcanul se feri parcă să nu calce cărăbușul când îl ajunse, și acesta, bietul, răsuflă: "Bine c-am avut noroc!"
Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Sărăcuțul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele mamei lui și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, și limba ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește și-n sufletul ei de fugarnică încolțește un simțământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă chiar azi, căci vremea înțărcatului venise demult încă. Și cum se uita așa, cu ochi îndurerați, din pieptul căprioarei scăpă ca un muget înăbușit de durere; iedul deschise ochii.
Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Căprioara
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Mâncarea nu l-a ispitit niciodată. Să bei și să înghiți aer când ți-e sete de înălțimi amețitoare, aceasta e adevărata hrană, dar aceasta-i o taină pe care numai el o știe. Când ziua fuge din fața nopții, el pornește; atotstăpânitor, pășește, măreț, peste acoperămintele întregului târg. Se plimbă de la un capat la altul al mahalalelor, caci n-are dragoste deosebită pentru niciun colț. De-aici ca și de-acolo, firea lui îl îndeamnă mereu aiurea. În sufletul lui nu tresare nimic, decât în cele câteva zile când dragostea îl chinuiește. Căci dragostea e pentru toti același veșnic chin. Și niciodată nu se simte mai fericit decât după nopțile acestea de zbucium, când, liniștit, gândește la ele cu dezgust.
Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Filosoful
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Textele de mai jos conțin referiri la suflet, dar cu o relevanță mică.

În sfârșit dă Dumnezeu și musculița ajunge și la măsuță, drept deasupra ceaslovului. Se lasă ușoară, zbârnâind mulțumită, pe foaia unsuroasă, pe ale cărei colțuri de sus picăturile de ceară stau ca niște peceți. E doar obișnuită cu cărțile bisericești; nu o dată ieșise sătulă din biserica de peste drum. E atâta hrană pe foile îngroșate parcă de urmele degetelor tăvălite prin grâul dulce al colivelor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste ce căuta: o pată, zaharisită proaspăt, arăta că degețelul ce-și lăsase urma avusese grija să se înmoaie dintru-ntâi în dulceață. Musculița se pune pe ospătat; prăpădenie de lacomă ce-i! Numai din când în când prinde, cu ochișorul, roșul slovei mari din susul foii, un S frumos, încondeiat cu măiestrie, ca și cum ar fi fost țesut la începutul rândului: "Slavă ție". Atunci își aduse aminte cum necăjise mai zilele trecute, la o leturghie, pe-un das căl, căruia îi rămăsese pe barbă, lângă buze, un fir de grâu uns cu miere. Până ce n-a gustat din miere nu s-a lăsat; dar bietului om i-a ieșit sufletul alungând-o.
Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Musculița
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoțate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăștiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac și le-a venit mai la socoteală. La o parte, așa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoșul pașa, cum îi zic toți ai casei, rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ștrengărește, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă cețoși de somn, privește. E poet. Sufletul lui, deși războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par niște burdufuri, când sunt seci ca niște gogoși; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă și fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al rățoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănați; și chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumusețile firii, și, fără părere de rău, își rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dânsul acum privește, pe când toți ai casei dorm.
Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cocoșul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru a recomanda secțiunea cu Emil Gârleanu despre suflet, adresa este:
