Munții își ridicau crestele semețe în înaltul cerului, sau își duceau prăpăstiile spre inima pămîntului.
Geo Bogza în Cartea Oltului, Capitolul II Tragedii pe înaltul podiș
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Fragii
Pădurea uriașă stinge lumina zilei.
Munții de piatră țin cerul pe umeri.
Degeaba, spun fragii, noi nu ne speriem.
Și pe buza prăpastiei, sfidând neantul,
Se leagănă candizi întreaga vară,
Cercei de ureche de fecioară.
poezie celebră de Geo Bogza din Orion (1978)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!
(...) înainte de a cădea amurgul, cînd ultimele raze ale soarelui îl izbesc în plin, leagănul Oltului devine, pentru cei ce cu uimire îl descoperă în depărtare, un munte incendiat, un ciclopic rug mineral. Prăpăstii, culmi și piscuri de calcar, stînd toate cu fața spre apus, se aprind de la vîlvătaia asfințitului, învăluindu-se într-o fantastică splendoare.
Geo Bogza în Cartea Oltului, Hășmașul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cei șase oameni rămîneau locului, năuci, Iar vaca, fără să se poată opri în zăgazul alcătuit din ființa lor lăuntrică, aluneca mai departe spre moarte. În afară de ei, încremeniții, deznădăjduiții, totul aluneca atunci, clipă de clipă, în marea curgere a lumii. După nori, se vedea cît de inevitabilă și neoprită e alunecarea. După întunecimea abisurilor, cît de adîncă și fără întoarcere, moartea.
Geo Bogza în Cartea Oltului, Capitolul II Tragedii pe înaltul podiș
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
(...) din acea genune aeriană se ridică o stîncă greoaie, într-o singurătate acută, ivită parcă din vid și existînd în vid: Piatra Singuratică. Numele pe care îl poartă, departe de a fi o metaforă, țîșnește din ea ca țipătul dintr-o cumplită durere. Iar ea halucinație a geologiei, bizară apariție a marilor înălțimi pare crescută din gingia unei guri de balaur. La ora înserării și spaimei, s-ar putea crede că pămîntul, pierzîndu-și mințile, amenință cerul.
Geo Bogza în Cartea Oltului, Hășmașul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Noi, oameni fluvii
Noi, oameni fluvii
noi, care străbatem lumea, plini de orgoliu,
ascunzînd în apele noastre adînci
atîtea contradicții, atîta viață și atîta moarte,
rămînînd puternici și atunci cînd ne sfărîmăm în cataracte,
și atunci cînd ne prefacem în mlaștini.
Mlaștini sau torente, purtăm în noi viața
tulbure de nămoluri, sau limpede, iar uneori
zdrobită de stînci,
atît de zdrobită, încît pare pierdută pentru totdeauna,
dar noi, oamenii fluvii,
ne adumăm iarăși din noi înșine, din abisurile noastre,
și pornim mai departe
rostogolind între maluri de lut
(...)
poezie celebră de Geo Bogza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Fiecare țăran era dator, cînd i se trimitea vorbă că o vită a lui a murit, să vină, să o ardă. Altminteri, acele limpezi creste, muiate în azur, ar fi părut bîntuite de ciumă.
Pentru a feri munții de o asemenea degradare, de îndată ce primeau veste, cei din sat se grăbeau să urce, și, după ce-și plîngeau animalele pierdute, clădeau peste ele, resemnați, rugurile necesare. Cînd erau gata, tăiau un brad tînăr, cu care le împodobeau. Așa își luau rămas bun de la ceea ce fusese averea și marea lor mîndrie. Apoi, dădeau foc, și, pînă seara, nu mai rămînea decît un morman de cenușă, pe care vîntul înălțimilor se grăbea să-l poarte, încă fierbinte, în abisuri.
Geo Bogza în Cartea Oltului, Capitolul II Tragedii pe înaltul podiș
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru a recomanda secțiunea cu Geo Bogza despre prăpăstii, adresa este: