Ioan Petru Culianu despre religie

Existenţialismul, acum, la distanţă de câteva zeci de ani, apare deplorabil. Şi începând nu de la numele mici, ca Sartre, dar chiar de la cele mai mari, ca Heidegger... Heidegger aparţine unei tradiţii filozofice care trece prin partea cea mai proastă a teologiei creştine - memento mori, meditaţia asupra morţii -, nu ţine de partea ce mai fascinantă a teologiei creştine, care e multiplicarea lumilor, explorarea posibilităţilor necunoscute ale lui Dumnezeu, în care omul n-are nici un rol important. A crede că eşti umanist numai pentru că te frămânţi asupra morţii unui om mi se pare o greşeală capitală.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imaginile Zeiţei nu erau doar poetice. Zeiţa se putea defini ca Frumuseţe, dar cum să defineşti Frumuseţea? Putea fi definită ca Bucurie, dar cum să defineşti Bucuria? Sau Frumuseţea şi Bucuria dimpreună? Teologia Zeiţei nu era nici pozitivă, nici negativă: era aluzivă. O teologie aluzivă e făcută pentru un obiect care se derobează, precum Zeiţa însăşi. A spune că ea este ceva, un anumit lucru, înseamnă să calci regula teologiei aluzive; a spune că se derobează înseamnă a spune că se află dincolo de orice descriere. Ea este expresie. Orice ar face, e Graţie, Frumuseţe şi Bucurie.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru oricine altcineva, în afară de câţiva vrăjitori, copilul era cât se poate de mort; nu şi pentru Gya-zò, care percepea în plus şi necesitatea imperioasă a recuperării lui. Gya-zò, călugăr Nin-ma-pa fără vârstă, ştia că poporul său era ameninţat de o tragedie; copilul din faţa lui avea să fie o parte a acestei tragedii şi el nu putea să dispară înainte de a-şi fi îndeplinit menirea. Şi fosta Scufie Roşie îi transmise din căldura sa şi din puterea scuipatului său cu care-i frecă fruntea, executând apoi toate operaţiunile reanimării trupului pe care-l purtă până la porţile mânăstirii Tashihunpo, încredinţându-i-l fără niciun cuvânt călugărului portar.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când cele două mesaje - cel adevărat, care nu-i este accesibil alergătorului, şi cel fals, care-i este - s-au întipărit fiecare în nişte zone complet diferite ale memoriei sale, alergătorul intră în meditaţie. E drept, "alergarea nu e treabă de călugări", dar un alergător precum rTe-hu, care şi-a petrecut toată viaţa în mijlocul călugărilor, cu excepţia nopţii lugubre când a venit pe lume, deprinsese mult mai multe despre tehnicile religioase decât avusese ordinul şi intenţia de a-i transmite cel ce-l instruise.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un istoric al filozofiei va observa că tema "ludus mundi" la care ajunge gândirea lui Nietzsche era deja prezentă la filozofii din Renaştere şi că aceştia, poate amintindu-şi fragmentul lui Heraclit, îl asociau şi cu jocul copilului Dionysos. Un istoric al religiilor va repune toate aceste motive în contextul ce le este propriu, adică în contextul religios, pentru a încerca să extragă de aici un sens.

Ioan Petru Culianu în Iocari serio – Ştiinţă şi artă în gândirea Renaşterii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renaşterea a fost cea care a erijat pe Dionysos şi jocul în divinităţi supreme, ea celebra misterul profud al uciderii zeului cosmic prin joc.

Ioan Petru Culianu în Iocari serio – Ştiinţă şi artă în gândirea Renaşterii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când manifestările lui Tozgrec au devenit supărătoare pentru întreaga lume, numeroşi s-au dovedit aceia care şi-au părăsit bisericile ca să devină tozgrecişti fervenţi, căci îl considerau pe Tozgrec divin. Situaţia era încurcată mai ales pentru Institutul Epistofelic, cea mai importantă biserică din lume, cu peste un miliard de membri. Patriarhul, care locuia pe Colina Epistofelică, a trimis câţiva mesageri pe podişul din Golful Smaraldelor în scopul de a stabili relaţii diplomatice cu Tozgrec. Între timp, o comisie de teologi epistofelici se apleca cu gravitate şi aplomb asupra problemei existenţei lui Tozgrec.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca toată lumea, Institutul se temea să nu devină obiectul unor revelaţii dezastruoase din partea lui Tozgrec. De aceea, înainte de a face publică hotărârea comisiei teologice, s-a grăbit să se descotorosească de cel mai incomod personaj din interiorul lui, arhiepiscopul Grandcircus, supranumit "bancherul lui Dumnezeu", care a fost destituit şi dat în seama judecăţii seculare a Republicii Sidoliene. După ce şi-a petrecut o noapte întreagă în meditaţie, patriarhul epistofelic s-a hotărât să tune şi să fulgere împotriva lui Tozgrec într-un discurs rămas celebru pentru lipsa-i de tact, în care-şi chemă toţi credincioşii la o nouă solidaritate în faţa iminentului sfârşit al lumii prezente, ce va fi mistuită de foc.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sarcina unui istoric al religiilor care analizează fragmentul lui Heraclit şi mitul simbolului jocului se articulează în două faze distincte ce-ar putea fi numite faza istorico-genetică şi faza hermeneutică.

Ioan Petru Culianu în Iocari serio – Ştiinţă şi artă în gândirea Renaşterii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alergătorul tibetan n-are individualitate; a fost crescut într-o mânăstire, dar nu e călugăr ("Alergarea nu e treabă de călugări", glăsuia o vorbă apocrifă a lui Padmasambhava). E o maşină perfectă, condiţionată de anumite cuvinte de cod pe care numai doi sau trei lama le cunosc. Aceste cuvinte declanşează accesul la o zonă secretă, unde este îngropat un mesaj verbal pe care alergătorul însuşi îl ignoră cu desăvârşire şi pe care nu l-ar elibera decât în urma unei secvenţe corecte de fapte, cuprinzând persoana potrivită, gestul potrivit şi cuvintele potrivite. După aceea, alergătorul, conştient de astă dată, memorează cu ajutorul unor imagini un mesaj aparent important, dar pe de-a-ntregul fals. Dacă e prins şi torturat, un bun alergător este antrenat să reziste atâta timp cât o confesiune prematură ar putea trezi bănuieli.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin pădure hălăduiau smintiţi, asasini şi necromanţi; călugări negri, magicieni imprevizibili; foste Scufii Roşii, călugări din secta Nin-ma-pa; unii călugări galbeni, Gelugpas vagabonzi, care erau dintre cei mai primejdioşi (soldaţii şi oamenii din popor îi ucideau de cum îi zăreau); câţiva fugari din secta Kagyudpa, şamani Bon şi unele vrăjitoare care-şi aflau plăcerea în a zbura prin aer cu ajutorul pomadelor cu care-şi frecau subsuorile şi părţile ruşinoase. Şansa ca un copil părăsit să supravieţuiască în acele condiţii era neglijabilă; şi totuşi, dacă n-aveau o nevoie urgentă de grăsimea lor, vrăjitoarele mai salvau uneori fete, din prozelitism, în vreme ce călugării negri şi Nin-ma-pas, care practicau magia, se comportau derutant. Aceşti magicieni impenetrabili îşi aveau ştiinţa şi raţiunile lor; de aceea, în unele cazuri rare, îi ţineau în viaţă pe copiii de sex masculin.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea mă cufundam în lungi meditaţii despre Mekor Hayyim care n-aveau, cred, nimic erotic. Eram obsedat de ideea că o mai văzusem deja undeva, într-o ipostază supraomenească, iar starea mea de spirit faţă de ea era una religioasă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E tot ce se ştie precis despre acea întâlnire care a avut loc la jumătatea drumului dintre viaţă şi moarte; fiindcă cine oare ar fi putut comite vreo indiscreţie, dacă nu Al-Kindi însuşi, Khadir sau Dumnezeu? Nimeni n-a comis-o încă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Istoricul filozofiei se deosebeşte de istoricul religiilor prin aceea că trasează o separaţie netă între domeniul său, care este acela al gândirii zise prin tradiţie "abstractă" şi domeniul contiguu al "religiosului", în care o bună parte a aceluiaşi sens asumă forma mitului şi a ritualului. Pentru istoricul religiilor, o astfel de separaţie arbitrară n-ar putea, în principiu, să existe. Căci singura diferenţă între cele două zone, cu grijă deosebită din partea istoricului filozofiei, nu se află la nivelul sensului, ci la nivelul limbajului.

Ioan Petru Culianu în Iocari serio – Ştiinţă şi artă în gândirea Renaşterii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între anahoreţii şi alungaţii din pădure era şi un călugăr roşu cu o înfăţişare deosebit de înfricoşătoare, care nu băga în seamă pe nimeni şi pe care toată lumea îl lăsa în pace; era cunoscut sub porecla ironică de Gya-zò, însemnând "Ocean (de Înţelepciune)". Într-adevăr, călugărul cu pricina nu spunea niciodată nimic: imposibil să-ţi dai seama de ştiinţa lui. Ar fi la fel de fals să spunem că Gya-zò era un om bun, pe cât ar fi să susţinem că nu era. Binele în Tibet n-are nimic de-a face cu binele nostru: acolo, să abandonezi copiii nu e un rău, iar să-i salvezi nu e un bine, cu excepţia anumitor cazuri când destinul copilului cere ca el să rămână neapărat în viaţă. Gya-zò care, ca orice magician, ştia să desluşească semnele subtile ale destinului, asculta de această lege. De aceea, într-o noapte cu osebire friguroasă, pe când se preumbla activându-şi centrul căldurii lăuntrice prin tehnica tum-po, el se opri dinaintea cadavrului livid al unui copil părăsit.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Giordano Bruno respinge graţia (deşi nu o neagă); şi prin aceasta păcatul. El proclamă divinitatea omului şi-i răpeşte cerului prestigiul. Pământul nu e "azvârlit" în Cosmos, ci e un astru la fel de important ca mirabilele stele fixe. Cosmologia bruniană corespunde ideii renascentiste a unui om deificat.

Ioan Petru Culianu în Iocari serio – Ştiinţă şi artă în gândirea Renaşterii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Studiind consecinţele morale puritane pe care orficii le extrăgeau din mitul zeului-copil Dionysos, istoricul religiilor va fi cât se poate de încurcat de interpretarea filozofică pe care i-o dă Nietzche. În viziunea filozofului, jucăriile copilului nu sunt decât nişte momeli ce le slujesc Titanilor ca să-l amăgească şi apoi să-l mănânce. Nietzche, care n-avea nici un alt duşman mai cumplit decât creştinismul, nu voia nicidecum să conceapă posibilitatea ca morala puritană să se fi ascuns undeva în Grecia-i mult iubită.

Ioan Petru Culianu în Iocari serio – Ştiinţă şi artă în gândirea Renaşterii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O teologie pozitivă i-ar deduce atributele Zeiţei. O teologie aluzivă, care este mult mai apropiată de adevăr, ar spune pur şi simplu că acestea sunt nişte însuşiri expresive ce nu există în afara Zeiţei. Fără Zeiţă, întreaga realitate ar fi spectrală, de la cel mai umil fir de iarbă şi până la oameni, clădiri şi vehicule. Totul ar fi învăluit pentru totdeauna într-o ceaţă deasă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Istoricul religiilor va trebui să recunoască, dacă are vederi suficient de largi, că Heraclit era la curent cu mitul lui Dionysos şi că interpretările autorilor creştini nu erau prea rele. Va mai trebui să recunoască şi că rombul din recuzita copilului Dionysos provine probabil de la iniţierile "primitive" şi că acel bull-roarer îl evoca pesemne pe Dionysos în timpul celebrării anumitor mistere.

Ioan Petru Culianu în Iocari serio – Ştiinţă şi artă în gândirea Renaşterii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin 1885, alcoolul a făcut ravagii enorme printre indieni, iar rezistenţa pe care o opuneau armatei federale devine din ce în ce mai slabă. Temându-se de ce-i mai rău, Luino se hotărăşte să dispară de prin acele locuri; înainte însă de a dispărea, îi încredinţează lui Van Haeren un carnet pe care acesta nu se grăbeşte să-l citească. El însuşi petrece ani mulţi în America Latină, unde, după cât se pare (el n-o spune explicit), e angrenat tot în comerţul cu arme, ocupaţie primejdioasă ce-l duce o dată până la spânzurătoare. Scăpat in extremis, e sărac şi bolnav, într-atât încât credeam că sfârşitul îmi era aproape şi nu m-am rugat lui Dumnezeu să-l mai lungească, pentru că văzusem tot ce era de văzut până la vârsta de treizeci şi şase de ani şi fusesem primit şi în aşternuturile regilor şi în paiele sărmanilor şi-mi trecuseră prin mână averi şi le câştigasem sau le pierdusem şi era acelaşi lucru.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!