Khalil Gibran despre început

nedumerire

Nedumerirea este începutul cunoaşterii.

definiţie clasică de Khalil Gibran
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ai ajuns la capătul a ceea ce ar trebui să ştii, eşti la începutul a ceea ce ar trebui să simţi.

Khalil Gibran în Nisip şi spumă (1926)
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vulpea

O vulpe şi-a privit umbra la răsăritul soarelei şi-a spus,
"Astăzi la prânz voi mânca o cămilă."
Şi, optimistă, a început să caute cămile.

Dar la amiezi şi-a privit iarăşi umbra – şi-a spus,
"Cred că un şoarece-ar fi de-ajuns."

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochiul

Într-o zi Ochiul a spus, "Văd dincolo de-aceste văi un munte
învăluit de-o ceaţă albăstruie. Nu-i aşa că-i frumos?"

Urechea a ascultat câteva clipa cu atenţie – şi-a spus,
"Unde-i acel munte? Eu nu-l aud."

La rândul ei Mâna a luat cuvântul şi-a spus,
"Încerc în zadar să-l simt sau să-l ating, nu-i niciun munte."

Iar Nasul, "Nu există niciun munte, nu-i simt mirosul."

Atunci Ochiul şi-a văzut de drum, iar ceilalţi
au început să-şi dea cu părerea despre ciudata iluzie a Ochiului:
"Ochiul are probleme, ceva nu-i în regulă cu el."

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi mari învăţaţi

Odinioară în anticul oraş Afkar trăiau doi mari învăţaţi
care se urau şi care-şi luau în râs unul altuia învăţăturile,
iar asta pentru că unul dintre ei nega existenţa zeilor,
în vreme ce celălalt era un credincios.

Într-o zi cei doi s-au întâlnit în piaţă şi, în mijlocul susţinătorilor,
au început să conteste şi să argumenteze foarte convingător
existenţa sau non-existenţa zeilor.
După îndelungi dispute s-au despărţit.

În acea seară necredinciosul a mers la templu
şi s-a închinat înaintea altarului,
şi-a rugat zeii să-i ierte rătăcirile de până atunci.

În aceeaşi oră celălalt mare învăţat,
cel care ţine zeii în mare cinste, şi-a ars cărţile sfinte.
Iar asta pentru că devenise un necredincios.

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă întrebi cum am devenit nebun. S-a întâmplat astfel: Într-o zi, m-am trezit dintr-un somn adânc şi am realizat că toate măştile mele au fost furate. Şapte măşti pe care le-am purtat în şapte vieţi. M-am panicat şi am început să alerg pe străzi strigând: Hoţii, hoţii, blestemaţii de hoţi!!! Oamenii râdeau de mine şi unii se ascundeau în case de frică. Când am ajuns în piaţă, un tânăr ce stătea pe un acoperiş, a strigat: Uitaţi-vă la nebun! M-am uitat să îl văd mai bine şi în acel moment, soarele mi-a sărutat faţa dezgolită de măşti pentru prima oară. Şi pentru prima oară sufletul meu a fost aprins de iubirea soarelui şi nu mi-am mai dorit să port măşti niciodată. Ca într-o transă, am strigat: "Binecuvântaţi, binecuvântaţi să fie hoţii care mi-au furat măştile. Astfel, am devenit un om nebun."

citat clasic din Khalil Gibran
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi frânte - Cântecul îndrăgostitului

Sunt ochii îndrăgostitului
Vinul sufletului şi hrana inimii.
Sunt un trandafir.
Inima mi se deschide la răsărit,
Iar fecioara mă sărută
Şi mă aşează la pieptul ei.
Sunt casa adevăratei bogăţii,
Obârşia plăcerii
Şi începutul păcii şi liniştii.
Sunt zâmbetul cald pe buzele frumoase.
Când tânărul ajunge la mine, uită de osteneală
Şi întrega-i viaţă se transformă
În realitatea viselor plăcute.
Sunt exaltarea poetului,
Revelaţia artistului
Şi inspiraţia muzicianului.
Sunt altarul sfânt din inima unui copil,
Adorat de buna sa mamă.
Mă înfăţişez inimii care plânge,
Fug cât mai departe de poruncă,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Khalil Gibran
Adăugat de Carmen Manuela Măcelaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Cea Mai Mare

Ne-am dus, eu şi sufletul meu, să ne-mbăiem în mare cea mare,
Ajungând la ţărm am început să căutam un locşor pustiu şi liniştit.
Cum mergeam, am văzut un om stând pe o stâncă cenuşie;
Lua dintr-un sac praf de sare şi-l arunca în mare.

"Acesta este un pesimist," a spus sufletul meu,
"Să părăsim acest loc. Nu putem face baie aici."

Am mers până când am dat de-un golfuleţ.
Acolo am văzut un om stând pe o stâncă albă;
Ţinea-n braţe o cutie pentru bijuterii,
Din care lua zahăr şi-l arunca în mare.

"Iar acesta este un optimist," a spus sufletul meu,
"Nici acesta nu trebuie să ne vadă trupurile goale."

Am plecat mai departe.
Pe o plajă am văzut un om ridicând un peşte mort
Şi, cu infinită grijă, depunându-l iarăşi în apa mării.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!