Lilia Manole despre ochi

Catharzis

Aş respira senin, cadenţat, atâta timp cât ochii tăi
îmi vor aprinde fericitul gol cosmic, luminiscent,
Pentru care am ţesut veşmântul catharzisului naufragiat.

Aş ferici pasiunea metaforică şi din suspinul ei
Aş veni la tine pe aripi de vultur,
Să ne înecăm în iubire şi dor poetic, arhaic şi de necuprins.

poezie de Lilia Manole
Adăugat de Lilia Manole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau

Vreau soarele să-l prind,
Cu-nţelepciunea vastelor incendii în priviri,
Păstrând acelaşi dor arid,
Să-l sting prin focul de iubiri.

Vreau iar lumina zilei, printre stele,
Năframă zeilor s-o dăruiesc,
Cu tot albitul ei în pânză,
S-acopăr ochii ce iubesc.

Vreau inima să-ţi capturez,
Cu buzele fierbinţi, de pe jăratec,
Candoarea zorilor dori-mi-aş să visezi,
Aşa cum te visez în nopţi, ca un ostatec.

poezie de Lilia Manole
Adăugat de Lilia Manole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul ca o pradă

Las visul pradă nopţii,
În care-ai apărut,
Şi ochilor adînci -
Să-ascundă-al tău sărut.

Ce mi l-ai dat în vis
Şi mi-ai cerut dovezi,
Să jur că-i paradis,
Să cred că mă mai vezi.

Las visul pradă vremii,
Cînd noaptea mă-nfioară,
Şi vreau să ştiu, aevea,
Ce gînduri te-mpresoară.

Las visul pradă zilei,
În care-mi reapari,
În umbre de scîntei
Mă retopesc, dispari.

[...] Citeşte tot

poezie de Lilia Manole
Adăugat de Lilia Manole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de pocăinţă

Am stins în ochiul sidefat din mine
Bujori înflăcăraţi, într-un amurg,
Să nu mai plâng, că nu sunt lângă tine,
Când clipele -n clepsidră curg.

Şi am închis în mare noi iluzii,
Într-un poem de lemn le-am aruncat,
Că se pierdeau în largul, ce-apăruse
Să mi le ducă neîntârziat

Spre ţărmurile, care le credeau senine,
Acolo, îngerii în vise le-mbrăcau
Şi din iluzii renăsteau, marine,
Cântări de îngeri, scrise pe-un alt mal.

Iar valurile îmi chemau dorinţa
Bujorilor înflăcăraţi, din cel amurg,
Şi am aprins un dor de pocăinţă,
Pentru - ale mele clipe, ce-n clepsidră curg.

[...] Citeşte tot

poezie de Lilia Manole
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până la gheaţă, din colind

Cu acest dor, tulburător de tandru,
Singurătatea mi-i ca un meandru,
În verdele monahic e ascunsă,
Făcându-mi liniştea - răpusă.

Cu firul ierbii numai împreună,
Îţi caut întrebarea, ce îmi curmă
Adâncul înţeles... şi ţi-aş răspunde-
Tot eu ca mamă, dorul n-aş ascunde.

Cu spiritul astral, şi de aproape,
Mi-aş dirija privirile pe ape,
Să nu existe depărtări –lumină,
Ci-n ochii tăi, să ard, senină.

Că dorul nu ştie de beznă,
Aprinde şi durerea-n gleznă,
Îţi scoate capul de pe umeri,
Şi nu vrei anii să ţi-i numeri.

[...] Citeşte tot

poezie de Lilia Manole
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre Absolut

Letargica goană după valsul morţii
Se sfârşeşte într-un amar de nesomn,
Străpuns de paradisul de cuvinte
Şi de taine poetice,
Inexplicabil de concave şi indisolubile.

Gratitudinea ochiului, setos de adevăr,
Cerne sofisticata mea viaţă,
Căzută în naufragiul marilor iluzii.
Astfel re-naşte pauza dulcelui sens
Dinspre mirificul cutremur de adevăr spre Absolut.

poezie de Lilia Manole
Adăugat de Lilia Manole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce plăcere e să scrii o poezie cu tot sufletul! Uite asta e poezia, când simţi că ceva s-a desprins din tine şi te transfigurezi, devii parcă trup fără oase, subţire şi uşoară ca pana, pluteşti în acest văzduh poetic şi simţi că pereţii nu contează, totul pare reliefat, astfel încât ar putea să încapă în acest univers toate cărţile lumii, toate frunzele copacilor şi tot raiul de pe pământ, şi mâna să odihnească peste filele cărţilor, ochii să se înece în verdele frunzelor, iar inima să pulseze şi să cheme starea angelică, adăpostindu-ţi spiritul în paradis.

Lilia Manole
Adăugat de Lilia Manole
Comentează! | Votează! | Copiază!

E dorul greu şi nu mai trece

Evadez într-o carte-
Dragă mi-e, s-o cuprind:
O, filele-i înmiresmate
Rup ochii mei în jumătăţi de nimb,
Unde nu e trădare-
Leac asemănător parcurge
Golul din suflet, ce nu are
Rost de-a se traduce.
Evadez într-o lume,
Umbra-i mă întoarce spre lumină,
Şarada cărţii, fila ecumenă,
Istoriseşte pacea divină.
Neobişnuit de calmă,
Urăşte închisă să stea,
Mai aproape de mine,
Ar învăţa şi ea să poată evada-
Indiferent în ce lume,
Timp, spaţiu, însă, în întregime,
Revăzută, ca astăzi,
Esteră, aidoma Cerului, deschisă rămâne-

[...] Citeşte tot

poezie de Lilia Manole (18 mai 2018)
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se va deschide alb, pământul

Când se va deschide alb pământul,
Şi cerurile în mormant s-or arunca,
Vor pluti, în oameni, zeii, gândurile,
Dar numai un om, Unul, le va vedea.

Şi acest om cu capul pe valuri,
Din nori alizee pe trepte va sta-
Pelerin, surmenat de ape, maluri,
Grăind către ceruri, în hău va intra...

Apoi, se va sfinţi obolul şi carnea
Lui, arsă în vasul plin de pământ,
Răspândind gravitaţiei- binoame,
C-un miros de-abia cunoscut ivit.

Lumina, din el, ca mintea, ce naşte,
Se va întinde prin stratul nervos -
Alb, comparabil cu sfintele moaşte,
Ridica-va icoana, întâlnind pe Hristos.

[...] Citeşte tot

poezie de Lilia Manole din volumul "Până mai sus de păsări"
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un oftat de libertate

În ploaie regăsesc ceva, un fum ascuns, nedescifrat,
Un alt pământ de undeva şi-un văl de nimeni admirat,
În ploaie, gustul verii rupe ultimul frunzet pătimaş,
Şi bolta pare, că se umple, cu toamna rece din oraş.

Pe străzi, copacii se aprind în mers de horă monotonă,
Stindarde-n frunze brumării au calea lor neuniformă,
Se duc în întuneric jalnic, când în amurg e solul vechi,
De toamnă şi de vorbe calde, venite încă la priveghi.

Priveghiul frunzelor se naşte în Templul toamnei ruginii,
Şi ochii negri, şi albaştri, îşi plâng de dor, de-ai lor copii,
Aceste frunze dezolate, cu soarta lor tremurătoare,
La mijlocul morţii uscate, în verzi lumini roiesc sub soare.

Ca neam din neamul cel ales, frunzele de om se ţin,
Neavând un zbor, de recules, nu plâng, ci tremură puţin,
Ca firele de viaţă scurtă, în lunga lor desfăşurare,
Înmuguresc noua cohortă, luând a pomilor culoare.

[...] Citeşte tot

poezie de Lilia Manole (3 august 2016)
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Refugiul

REFUGIU

Refugiul meu nu e aici, printre litere... Aici eu trăiesc,
Refugiul imi este, sămânţa mea de copil, în tine!
Ce-aş fi?.. Că nu aş mai şti, de atâta dor, de foşnesc
Brazi... Prinşi în sol omenesc, cu aripi de leagăn se-mbină-
Eu, muma ta, când vin din mine, când vin din mine.

Nici o umbră de ceaţă nu e pe lume alături de noi,
În spate, simt sufletul stă statuat, refugiul lui e absent,
O noapte şi aceea e clară pentru el, e gata de război-
Eu nu am refugiu, puiul meu, mai cald, decât cel împăcat -
Eu, muma ta, când vin din noi, când vin din noi.

Şi atât cât voi fi, veştile sunt între noi, ca un greu hotar,
Cu aceste suliţe, toţi anii, care mai rămân, se rămolesc,
Eu, însă, la candela aprinsă aş ţese zi şi noapte la iţar,
Numai tu să vii la mine, gânduri peste tine să-ţi tămăduiesc...
Eu, muma ta, cât te iubesc, cât te iubesc...

[...] Citeşte tot

poezie de Lilia Manole din volumul "Cuvinte nestinse" (2014)
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fireşte...

Ca orice vis, omul şi el pare ciudat,
n-a ajuns ca să se nască,
că a şi fost iertat,
pentru vreo boală, poate, ori- poate- vreo -ntristare,
nu a avut timp să crească, că e bătrân şi moare.
-Voi oameni, ce vă naşteţi,
cînd alţii mor în chinuri,
de ce vă umpleţi spiritul,
cu forţe din veninuri?
De ce nu vi e trist, de ce nu vă mai doare
de alţi aşa de trişti,
încât pământul moare?
Apocaliptic, fad, pe geana unui veac,
de ce nu încercaţi, atinşi de-un crac,
inofensiv, să râdeţi, când nu aveţi puteri,
în plâns să ştergeţi ochii cu lungile tăceri?
De ce din forţe care le-aveţi pentru a munci,
vă neglijaţi pe voi şi nu puteţi robi
şi e pământul crambă, unde ai tot a pune,
dar nu se văd cu anii durerile din lume,

[...] Citeşte tot

poezie de Lilia Manole din revista literară "Banchetul", Petroşani, Hunedoara (5 aprilie 2018)
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!