Mihai Danielescu despre timp

Duce zile chinuite,
La un pas de dezbinare,
Că-i cu soacra la cuţite
Şi cu socrul la pahare.

Nu-i originea comună,
Spune Darwin despre om:
Unii sunt căzuţi din lună,
Alţii sunt picaţi din pom.

Când dimineaţa merg pe scară,
În toate zilele la fel,
Cu-o mână mă apuc de bară,
Cealaltă... strâns pe portofel.

Două zile, mi se pare,
Au benchetuit la mare,
Şi cu pâine şi cu sare,
Că era în Postul mare.

Anuală, o ştim bine,
Însă care-o fi pricina,
Că mă păcălesc pe mine,
Tot mereu, când iau chenzina.

În timpul cununiei lor,
Un mire-a stat mereu tăcut
Că se gândea la viitor,
Pe când mireasa la trecut.

epigramă de Mihai Danielescu din O, tempora! O, mores!, Tema "Ce timpuri / vremuri! Ce moravuri / năravuri!", epigramă selecţionată dintre cele primite (2011)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Troia, când muri Ahile,
În marea şi cumplita dramă,
Şopti, în ultimele zile:
"Am fost răpus de-o epigramă!"

Crezând că-s omul potrivit,
Ei lider m-au ales pe mine,
Dar, dup-un timp, m-au mazilit
Că n-am ştiut să mint prea bine.

Pentru a recomanda secţiunea cu Mihai Danielescu despre timp, adresa este:

Căutare