Nichita Stănescu despre creier

Autoportret pe o frunză

Trupul meu
este aidoma unui creier de elefant,
Creierul meu
este aidoma trupului lui Apollo.
Foamea mea
este aidoma ierbii călcate în copite.
Iarba mea
nu este de mâncare.
Stelele mele sunt negre
pe ceruri albe, argintii de verbe.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către Laura

Batea atat de tare si-atat de iute vantul
Ca imi smulsese din pamant mormantul.
Si ochii mi i-a scos la vale
Ca doua scobituri principale.

De-aceea, daca azi mai plang,
Plang doar cu creierul eu plang,
Cu scoarta cea mai cenusie plang.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri de când eram piatră

Ca un răget luminos, în creierul meu
a explodat o celulă;
de străinătatea prea nouă
în care se afla
rătăcind de la începuturi.

Minţile mi s-au umplut de un miros
de stea moartă,
de animale gândite în vis,
de funingine bolborosind
roşcata înţepenire a pietrei.

Eram atât de rari –
(mi s-a părut că aud) –
atât de foarte rari încât
cu toţii la un loc
n-am fi putut să umplem unul.
Unul, era departe în viitor
pregătit de împietrirea noastră numai.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către Eminescu

Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău care vorbeşte cu vorbele tale
Când drag îmi este mie pe lumea asta
cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,
Mihai, dacă-ai şti cât de tare îmi lipseşti
ca şi ochilor, ca şi pietrelor şi curcubeilor.
Le-am zis de tine,
că-ntârzii, le-am zis,
că nu treci de sânge ne trebuie să renaşti
şi nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de faţă.
Mihai, tu care eşti mai tânăr decât mine
gândind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrânesc
Mihai, nu de înţelepciune duc lipsă,
de cântec, m-auzi?
de cântec, m-auzi?
de cântec, m-auzi?
M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,
m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Cineva trebuie să guste această apoie coaptă
şi miezoasă

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În sus de sus

Hai, să nu-l distrugem pe păianjen
şi morţii să nu îl dăm la iepure,
sacrifica-vom foamei
ţinerea de minte.
Cu aripi creierul, el, în curând
sprâncenele şi ochii şi gura
lăsate or să ni se lase pe pământ.
Mănâncă ce e jos, mi-a zis,
şi a zburat
şi s-a fost dus
în vis,
în mult înfometatul de nimica vis.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cheile

Lanţul cu chei mi-a căzut din stele în creier,
mi-au zornăit minţile de durere şi de sunet.
Trupul meu tot deveni o cheie de fier,
Doamne, pentru o uşă uriaşă
la al cărei lacăt nu am cum să ajung,
decât numai dacă mă ridici în braţe.
Haide, cât eşti de mare, tu,
haide, cât eşti tu de indiferent,
răsuceşte-mă şi rupe-mă
şi deschide odată uşa aia!
Haide, deschide-o odată!

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Spunându-ţi un cuvânt
te îmbrăţişez mai mult decât cu braţele
Păsările sălbatice au fugit speriate
din tăcerea pietrei de munte
Lama lunii le-a tăiat de pene.
Deodată a început să ningă, iubito,
cu fulgi negri şi verzi.
Ştiu că pleci,
tac,
şi creierul meu îndrăgostit
lună plină va fi peste tine
şi te va tăia de pene
şi va ninge deodată
cu fulgi negri şi verzi!

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu pui mâna pe înger..

Să nu pui mâna pe înger
te sfătuiesc prieteneşte
el nu e de jumulit pentru perini
el se sfieşte
el n-are aripi aşa cum crezi tu că el are
aripile lui sunt numai la verb,
de-aceea el zboară superb,
prin creierul cel mic, prin creierul cel mare.
El tocmai ca privirea
atâta doar că pentru dânsul
suntem cu toţii de sticlă.
Vede tot ce se petrece dinapoia noastră
la o adică
creanga lui nu este creangă de alun
aerul lui nu este aer de vultur.
Cum e el niciodată n-am să pot să v-o spun
căci de frig şi de căldură, mă scutur.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o mare de plasmă

Într-o mare de plasmă
se balansează o pasăre.
Ea care este a aerului, - acum
în altă stare, în altă culoare,
în altă mişcare,-acum
trebuie să fie cu totul alta, acum.
Lipseşte greutatea, dar lipseşte
şi viteza, şi plutirea...
Se zbate pasărea într-o mare de plasmă
ca să-şi păstreze graniţa aripii şi firea.

Poate că această stare nu va trece
niciodată,
poate că pasărea va rămâne definitiv în plasmă
şi poate
că înfioratul meu creier gânditor
va rămâne mereu locuit
de această fantasmă.

Noroc! Îţi spun ţie pasăre măiastră.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arbor invers

Arbor invers, cu radacinile-n vant,
cu talpile late ca frunza platanului,
aproape plutind, abia atingand
anotimpurile anului.
Cu mainile crestate ca frunza de stejar,
cu trunchiul cu scorbura-adanca
in care dorm ursii cu capul in jos, in zadar
spre-un cer de pamant vrand s-ajunga.

Mereu cu creierul gol, cu ideile
rasfirate ca pe-un deal pomii rotati,
dus in nori, in scanteile
celor neluminati.
Vazut ca in apa, mereu,
si fosnind de un vant de pamant,
cu radacinile infipte in curcubeu
si-n culori ce nu sunt.

Arbor invers am ramas, rupt din sfera
cu sfera aceasta aidoma, geamana...

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Respirări V

Etica, morala, adică starea de conştiinţă a păcatului, a erorii, provin din depărtarea cosmică, la om, dintre gură şi hrană. Această departare cosmică la om dintre gură şi hrană izoleaza omul de cosmos, îl însingurează şi-l individualizează, îi creeaza bunul simţ şi acceptarea de către el a lui însuşi, ca atare.(...)

Piatra nu este nici morala, nici imorală. Piatra nu poate să aibă păcate. Ea nu poate fi nici cinstită, nici necinstită. Gura pietrei este hrana pietrei. În cazul pietrei nu există nici o demarcaţie între gura şi hrană. Ea manâncă fiindu-şi sieşi de mâncare.

În cazul copacului, gura copacului (rădăcina) este lipită de hrana lui (pământul). Nici in cazul copacului nu putem vorbi despre un copac moral sau nu, despre un copac vinovat sau nevinovat.
În cazul ierbivorelor, gura este despărţită de hrana numai prin anotimp, iar în cazul carnivorelor, leul spre exemplu, distanţa dintre gura şi hrană este scurtată prin alergare, fuga, vanatoare. Impresia este de măreţie, de forţa, de cruzime, dar nu de imoralitate, de păcat.

Distanţa între gură şi hrana la om este cosmică. Omul are multiple guri concrete şi abstracte. Ochii lui, urechile lui, nările lui, creierul lui chiar sunt guri înfometate de felurite feluri de hrană, concretă sau abstractă. Distanţa enorma la om între gură şi hrană constituie febleţea sa, delicateţea sa, individualizarea sa, sentimentul erorii sale.
Iată cu câtă violenţă este resimţită această distanţă într-un mi

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!