Baladă
Era un bot mare de cal
și, Doamne, ce dinți mari avea.
Căderi de meteoriți în aval
dantura lui albă era.
El botul cel mare și lung
ah, Doamne, cum și-l înclina
și dinții cei albi, nibelung,
Doamne, un cal nibelung
cred că era.
Și totuși nu-s iarbă nu, nu.
Nicicând n-am fost iarbă, ah, Doamne...
Și totuși ce bot nesfârșit arăta,
ce cal nibelung îmi părea
că vrea să mă pască, ah, Doamne.
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Râsu ' plânsu '
Pleoapă cu dinți, cu lacrimă mânjită,
sare căzută în bucate,
dovadă că nu pot trăi numai acum
sunt amintirele mele, toate...
Dovadă că nu pot vedea fără martori
e copilăria, adolescența mea,
dublând neființa acestei secunde
cu neființa ei de cândva.
Ah, râsu' plânsu'
ah, râsu' plânsu'
mă bufnește când spun
secundei vechi putrezind în secunda
de-acum.
Ah, râsu' plânsu'
ah, râsu' plânsu'
în ochiul lucrurilor reci
și-n dintele lor mușcător, ca și sceptrul
[...] Citește tot
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!
Râsu' plânsu'
Pleoapă cu dinți, cu lacrimă mânjită,
sare căzută în bucate,
dovadă că nu pot trăi numai acum
sunt amintirele mele, toate...
Dovadă că nu pot vedea fără martori
e copilăria, adolescența mea,
dublând neființa acestei secunde
cu neființa ei de cândva.
Ah, râsu' plânsu'
ah, râsu' plânsu'
mă bufnește când spun
secundei vechi putrezind în secunda
de-acum.
Ah, râsu' plânsu'
ah, râsu' plânsu'
în ochiul lucrurilor reci
și-n dintele lor mușcător, ca și sceptrul
[...] Citește tot
poezie celebră de Nichita Stănescu din Necuvintele (1969)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Într-o zi pe când mergea cu apostolii săi, trecură pe lângă hoitul unui câine. Apostolii spuseră: "Grețos mai duhnește câinele ăsta!" Iar Iisus zice: "Dar cât de albi sunt dinții lui!"
Nichita Stănescu în Fiziologia poeziei
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!
Foarte câine
Foarte câine-am vrut să fiu
cu lătratul în pustiu
și cu dintele cel viu
mort la tine-am vrut să viu
Foarte pasăre am vrut
să-ți adorm doar peste scut
lepădat și început
de numai ce m-a durut
Foarte om poate-aș fi fost
dacă-aș fi știut vreun rost
ce este în tine os
și ce este roșu-n, roz.
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
De dragoste
Ea stă plictisită și foarte frumoasă
părul ei negru este supărat
mâna ei luminoasă
demult m-a uitat, -
demult s-a uitat și pe sine
cum atârnă pe ceafa scaunului.
Eu mă înec în lumine
și scrâșnesc în crugul anului.
Îi arăt dinții din gură,
dar ea știe că eu nu râd,
dulcea luminii făptură
mie, pe mine mă înfățișează pe când
ea stă plictisită și foarte frumoasă
și eu numai pentru ea trăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!
Mister de băieți
Ah, din fugă săream sub arțar,
smulgându-i o frunză cu dinții!
(Pieile Roșii, pe sub arțar,
goneau, arătându-și toți dinții!)
Iată lassoul, mâna, atentă,
ochește bizonul de aer...
Ah, din fugă săream sub arțar,
smulgându-i o frunză cu dinții!
(Timp suspendat, ție, copilărie,
văzduhu-ți lingea talpa și gleznele.)
Cum săreai sub arțar, copilărie,
cu genunchii lângă bărbie și gleznele!...
Iată lassoul, mâna, atentă,
ochește bizonul de aer!
poezie celebră de Nichita Stănescu din Sensul iubirii (1960)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!
Mister de băieți
Ah, din fugă săream sub arțar,
smulgându-i o frunză cu dinții!
(Pieile Roșii, pe sub arțar,
goneau, arătându-și toți dinții!)
Iată, lassoul, mâna, atentă,
ochește bizonul de aer...
Ah, din fugă săream sub arțar,
smulgându-i o frunză cu dinții!
(Timp suspendat, ție, copilărie,
văzduhu-ți lingea talpa și gleznele.)
Cum săreai sub arțar, copilărie,
cu genunchii lângă bărbie și gleznele!...
Iată lassoul, mâna, atentă,
ochește bizonul de aer!
poezie celebră de Nichita Stănescu din Sensul iubirii (1960)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Necuvintele
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinți.
El a întins spre mine o ramură ca un braț.
Eu am întins spre el brațul ca o ramură.
El și-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-ntețește seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetinește sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cântec nesocotit
Ți-am meșterit bănuți de fier,
să-mi vinzi un ceas din sănii tăi
zbucnind în vine zurgălăi,
când flămânzeam de vis și cer...
... Dar scalda caldă, nurii puri
iubeau ciorchinul cel mânat
Și inima ți-ai semănat
în colbul plin de scremături.
Ți-am bănuit arginți cu zimți,
uitarea ta să-mi vinzi pe ei,
când rodul florilor din tei
îmi flămânzeau o stea în dinți.
... Dar vrăjitoare de nefiri,
descântece turnași în prag.
Mi-ai dat fiertură de omag
să te descânt din amintiri...
poezie celebră de Nichita Stănescu din Argotice (1955)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Amintindu-mi
Un arc de întuneric aplec atunci când las
fruntea să-mi cadă sub culori
și uneori îmi pare că-i numai un răgaz
și că se rupe timpul îmi pare alteori.
Pietrificat, auzul în romburi și ovale
ferigă e în stratul de grafit.
Un fierăstrău cu dinți de lucie răcoare
se-afundă-n trunchiul lui necontenit.
Mișcarea rece, sacadată
e dinainte înapoi,
cu dinți de fierăstrău mușcând se-arată,
reci, amintirile din noi.
Un arc de întuneric aplec câteodată
și o durere rece mă face să-l dezdoi.
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Necuvintele
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinți.
El a întins spre mine o ramură ca un braț.
Eu am întins spre el brațul ca o ramură.
El și-a înclinat spre mine trunchiul
ca un umăr.
Eu mi-am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-ntețește seva lui bătând
ca sângele.
Auzeam cum se încetinește sângele meu
suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Alicya
Comentează! | Votează! | Copiază!
Al pămîntului
Stau și ucid în liniște,
ființele rezistente ale melancoliei
Pe lupi mai întîi, apoi duhul
albastru,
pe jederi mai întîi, apoi mistreții
și rîșii.
Îi smulg încet
din maxilarul închipuirii.
Fără dinți oasele
par mult mai blînde.
Stau și ucid în liniște
și din ce în ce,
cerul din jurul meu
se iluminează
Iau apoi plugul
[...] Citește tot
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Înger refuzat de păsări
Înger refuzat de păsări,
și înscris cu-o pană-n cerc
să te șterg de pe nisipul
alizeelor, încerc.
Mai întâi steaua Canopus
cea mult-galbenă, o ling.
Ce sărată e, mi-e sete,
și ce friguri tari mă ning.
Mai apoi îți zgârii fața,
curg din ea secunde verzi,
ce ierboasă mi-e privirea
somnolent în ea te pierzi.
Înger refuzat de păsări
și de zborurile lungi
îmi ajungi până la gură
până la sărut mi-ajungi.
Astfel stai înscris cu țipăt
în conturul scos din minți,
răspicat, al vieții mele
[...] Citește tot
poezie celebră de Nichita Stănescu din Oul și sfera (1967)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
A fost scris un comentariu până acum.Textele de mai jos conțin referiri la dinți, dar cu o relevanță mică.
Ideea cu gura
Ea se arata ca un inghet
miscator al durerii.
Un sus spre sus incolacit,
rupand in tacere dantura serii.
De dupa negru, deschide
absente absorbitoare
taiate in cruce, de-o gura
cu fildesi, si vorbitoare.
Se trage din osul de idol cioplit
al respirarii, pe cand adorm
spre alunecarea intr-una de cer,
peste sternul enorm.
Lam-lem, lam-lem
al respirarii pe cand adorm.
Lam-lem, lam-lem
al respirarii pe cand adorm.
[...] Citește tot
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Alicya
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru a recomanda secțiunea cu Nichita Stănescu despre dinți, adresa este: