Nichita Stănescu despre gură

Respirări V

Etica, morala, adică starea de conştiinţă a păcatului, a erorii, provin din depărtarea cosmică, la om, dintre gură şi hrană. Această departare cosmică la om dintre gură şi hrană izoleaza omul de cosmos, îl însingurează şi-l individualizează, îi creeaza bunul simţ şi acceptarea de către el a lui însuşi, ca atare.(...)

Piatra nu este nici morala, nici imorală. Piatra nu poate să aibă păcate. Ea nu poate fi nici cinstită, nici necinstită. Gura pietrei este hrana pietrei. În cazul pietrei nu există nici o demarcaţie între gura şi hrană. Ea manâncă fiindu-şi sieşi de mâncare.

În cazul copacului, gura copacului (rădăcina) este lipită de hrana lui (pământul). Nici in cazul copacului nu putem vorbi despre un copac moral sau nu, despre un copac vinovat sau nevinovat.
În cazul ierbivorelor, gura este despărţită de hrana numai prin anotimp, iar în cazul carnivorelor, leul spre exemplu, distanţa dintre gura şi hrană este scurtată prin alergare, fuga, vanatoare. Impresia este de măreţie, de forţa, de cruzime, dar nu de imoralitate, de păcat.

Distanţa între gură şi hrana la om este cosmică. Omul are multiple guri concrete şi abstracte. Ochii lui, urechile lui, nările lui, creierul lui chiar sunt guri înfometate de felurite feluri de hrană, concretă sau abstractă. Distanţa enorma la om între gură şi hrană constituie febleţea sa, delicateţea sa, individualizarea sa, sentimentul erorii sale.
Iată cu câtă violenţă este resimţită această distanţă într-un mi

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântule care-mi părăseşti gura

Cuvântule care-mi părăseşti gura,
nume de copac!
... după ce te-am născut,

de ce mă părăseşti ca pe o baltă
rău mirositoare?
Dacă pute a foc naşterea fierului,
Doamne, ce putoare trebuie să pută
când se naşte un zeu?

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nod 5

El era un singur ochi peste tot,
o singură gură de jur împrejur,
un singur piept peste tot,
o singură frunte de jur împrejur.

El era blestemat,
de Fatum era blestemat.
Sub coasta unică avea două inimi
două inimi, două inimi, două inimi...

poezie celebră de Nichita Stănescu din Noduri şi semne (Requiem la moartea tatălui meu) (1982)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marină

Înfăşurat într-un val
strângând în braţe un peşte
simt malul cu iarbă natal,
cum mă izbeşte.

Înfăşurat într-un corp,
strângând în sine un cuget,
mi-e strigătul orb
lovit de un muget

Înfăşuat într-un semn
cu gura pe-o cifră,
te-aud cum mă chemi
dulce hidră.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Măreţia frigului (1972)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autobiografie la Belgrad

I

Geometria e liniştea
întâmplării!

II

Când caii dorm,
călăreţii sunt morţi!

III

Ieri gura mea sângera.
Azi sânge
ează cuvintele mele!

IV

Nu cântecul privighetorii,
ci înţelesul cântecului ei!

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Nichita Stănescu din Opere impersonale
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cavalerul

Tu eşti atât de obosit încât
de peste tâmpla ta reci zale
mult zuruind decad urât
spre gura dumitale.

O tu ţi-ai pus armura sus.
De ce tocmai pe chip?
De ce zâmbind, de ce sedus
şi aur şi nisip?

Ce-aveai să spui de mult ai zis
Azi, nu se înţelege
că trupul tău frumos ucis
ne este nouă lege.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În sus de sus

Hai, să nu-l distrugem pe păianjen
şi morţii să nu îl dăm la iepure,
sacrifica-vom foamei
ţinerea de minte.
Cu aripi creierul, el, în curând
sprâncenele şi ochii şi gura
lăsate or să ni se lase pe pământ.
Mănâncă ce e jos, mi-a zis,
şi a zburat
şi s-a fost dus
în vis,
în mult înfometatul de nimica vis.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi adevărată, - şi jucată

Ochiul se face frumos sau urât
de după ideea de dedesupt.
Timpul se face de semizeu
dacă "tu" îl iubeşte pe "eu".

Se întomnează, cad frunze,
trec animale lehuze,
trece natura absurdă, natura
arzându-mi cuvântul şi gura.

Eu sunt o piatră-n strigare, o piatră, -
un înger eu sunt, care latră
o dată
şi încă o dată
şi încă o dată...

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu

Atâta să nu uitaţi:
că el a fost un om viu,
viu,
pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitaţi
că el a băut cu gura lui, -
că avea piele
îmbrăcată în ştofă.

Atât să nu uitaţi, -
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină.

Atât să uitaţi! Numai atât, -
că El a trăit,
înaintea noastră...
Numai atât,
în genunchi, vă rog, să uitaţi!

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să vezi rîul...

Să vezi rîul lunecînd pe rîuri
iar lumina pe lumine
Oh, ce lacrime senine
cîte ape peste ape.
Să vezi cerul traversînd
numai ceruri înstelate
O, ce moarte în curînd
fi-va-vor departe
Şi să-l vezi pe omul tristul
cum îşi înconjoară bustul
să vezi limba cea secată
şi mai cuminţeşte gustul
Totul aleargă pe totul
doar nimica stăpînind
cu o gură mare lată
surîzînd.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu

Atâta să nu uitaţi:
că el a fost un om viu,
viu,
pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitaţi
că el a băut cu gura lui, -
că avea piele
îmbrăcată în ştofă.

Atât să nu uitaţi, -
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină

Atât să uitaţi! Numai atât, -
că El a trăit,
înaintea noastră...
Numai atât,
în genunchi vă rog, să uitaţi!

poezie celebră de Nichita Stănescu din Belgradul în Cinci Prieteni
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine eşti tu, A? tu cea mai omenească şi cea mai absurdă literă, o, tu, sunet glorios!... Tu-mi dansezi prin gură când mor şi sunt aidoma soldatului ridicat şi împins din spate de creşterea ierbii spre cer; şi vreau să nu mai exişti ca să fiu liber de vorbire;... Nu să alerg, ci să plutesc, să trec prin fluvii ca prin raze fără materie, ale căror maluri sunt urechi surde.

Nichita Stănescu în Necuvintele, Pean (1969)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cireşar

Nimeni nu ne crede dacă sărutăm
pasărea din zbor, iarba înverzind.
Noi suntem un fel de martori
ai adolescenţei ruginind.

Nimeni nu ne spune: bea, flămândule!
Nimeni nu ne spune: însetatule!
Curge primăvara pe sub fluturi,
visător podeaua curge pe sub tine, patule!

Lasă-te pe somnul meu, tu vis frumos,
cade-mi tu în gura mea uscată
roşie cireaşă dintr-un chiparos,
zână inventată!

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze,
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfârâmat!

poezie celebră de Nichita Stănescu din Operele imperfecte (1979)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

De dragoste

Ea stă plictisită şi foarte frumoasă
părul ei negru este supărat
mâna ei luminoasă
demult m-a uitat, -
demult s-a uitat şi pe sine
cum atârnă pe ceafa scaunului.

Eu mă înec în lumine
şi scrâşnesc în crugul anului.
Îi arăt dinţii din gură,
dar ea ştie că eu nu râd,
dulcea luminii făptură
mie, pe mine mă înfăţişează pe când
ea stă plictisită şi foarte frumoasă
şi eu numai pentru ea trăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lecţie despre cub

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se sfărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de nu ar fi avut un colţ sfărâmat!

poezie celebră de Nichita Stănescu din Opere imperfecte (1979)
Adăugat de Adelina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem

Tu pluteşti ca un vis de noapte
Deasupra sufletului meu.
Iţi sprijini tâmpla
De inima mea ca de o piatră roşie,
Şi aştepţi să-ţi spun numele
Tuturor lucrurilor
Pe care eu am isprăvit de mult
Să ţi le mai spun.
Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârşită,
Înclinată ca mătasea unui steag
Într-o zi fără vânt.
O, nu pleca nicăieri!
Îmi voi rupe inima cu un singur gest
Al mâinii,
Ca să răsară durerea care ştie
Numele durerii,
Ca să răsară dragostea mea de bărbat
Care ştie numele tău ciudat, de femeie.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înger refuzat de păsări

Înger refuzat de păsări,
şi înscris cu-o pană-n cerc
să te şterg de pe nisipul
alizeelor, încerc.
Mai întâi steaua Canopus
cea mult-galbenă, o ling.
Ce sărată e, mi-e sete,
şi ce friguri tari mă ning.
Mai apoi îţi zgârii faţa,
curg din ea secunde verzi,
ce ierboasă mi-e privirea –
somnolent în ea te pierzi.

Înger refuzat de păsări
şi de zborurile lungi
îmi ajungi până la gură
până la sărut mi-ajungi.
Astfel stai înscris cu ţipăt
în conturul scos din minţi,
răspicat, al vieţii mele

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Nichita Stănescu din Oul şi sfera (1967)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Testament

Mă cârpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.

Îţi scriu cu trupul meu viaţa
şi mersul stelelor ţi-l scriu.
Vocala cea mai lungă este aţa
în care mortu-l cos, de viu.

Căci trebuie să dăm şi mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere târzie
ţinând alături morţii şi vii.

Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să ştim unde ne duce
în care dalbe viituri.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârsta de aur a dragostei

Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.

E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
şi iată-mă fără să dorm,
aievia văd zeii de fildeş,
îi iau în mână şi
îi înşurubez râzând, în lună,
ca pe nişte mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.

Jupiter e galben, şi Hera
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Nichita Stănescu din O viziune a sentimentelor (1964)
Adăugat de Roxxy306
Comentează! | Votează! | Copiază!