Nicolae Martinescu despre suflet

Iubire, în veci slavă ţie!

Ţi-e sufletul fagure dulce
În veci însetat de izvoare,
Vin paseri în el să se culce
Şi-albine cu miros de floare.

Te pierzi în visări sidefate
Şi ziua şi noaptea visezi.
Clădeşti din noroaie palate
Şi aur în mlaştină vezi.

Tu cânţi când e moartea aproape
Şi-n hohote reci din senin;
Putea-vor o lume să-ngroape,
Tu nu auzi niciun suspin.

Eşti focul ce arzi în oceane;
Eşti sclavul ce cânţi în robie,
Eşti înger răpit din icoane,
Iubire, în veci slavă ţie!

poezie clasică de Nicolae Martinescu din Brevi finietur... (1926)
Adăugat de Nicolae Martinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimi de piatră (unui coleg lipsit de dragoste)

Ca un moşneag tăcut, încet coboară
Iisus din cer, spre inimi, pe pământ;
La poarta fiecărui suflet bate-afară
Şi-ascultă lung... s-audă-al dragostei cuvânt.

... Dar pleacă moşneagul, se duce-ntristat,
La tine, primire cu drag n-a aflat;
Alungat grăbeşte ca să se despartă,
Că-nchis e zăvorul şi grea a ta poartă.

Trezeşte-te, suflet! Nu privi în vag,
Alungă din minte, gândul tău pribeag;
Primeşte-n tăcerea amurgului stins
Scânteia iubirii ce-acum s-a aprins!

poezie clasică de Nicolae Martinescu din Brevi finietur... (1929)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, clopotele, clopotele! (inspirat din Al.Vlahuţă)

Albă, mică fărâmiţă,
Unde rătăceşti voioasă?
Fulg bălai de porumbiţă,
Vino-n palma-mi de te lasă!...

Fărâmiţă de hârtie,
Crunt te bate uraganul;
Suflet despărţit de glie
Rătăceşti zburând în vanul

Spaţiilor nesfârşite...
Nu te duce, eşti prea mică
Între florile-ofilite!
Nu pleca, o, rândunică!

Suflet rătăcit în lume!
Zbori, furat de vânturi calde,
Te-a scăldat talazu-n spume;
Fugi, neantul să te scalde...

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Nicolae Martinescu din Brevi finietur..., după Alexandru Vlahuţă (1927)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taină

Mi-e sufletul ca iasca, uscat şi trenţăros...
Şi-oricând din slavă o stea se scurge-n jos
L-aprinde şi-l topeşte...
De câte ori, din slavă, o stea se prăbuşeşte
O lume se-nfiripă;ca-n basme ea trăieşte,
Făcând din clipe veacuri
Şi aprinzând din vreascuri
Facla ce-l dogoreşte.

Un ochi din ceruri cade şi altul se aprinde,
O rază se usucă şi alta locu-i prinde,
--Zvârlită din abise--
Şi-n legănări de farmec se pierde şi ea-n vise,
Furată de o vrajă, cu pleoapele închise,
Planând sub raza lunii
Şi-n framătul genunii
Petalele-i desprinse...

Mi-e sufletul o rază ce-apare şi se stinge
Şi-n amăgirea vieţii doar el mai poate-atinge

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Nicolae Martinescu din revista "Marea noastră" (1929)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Linişte (primului coleg decedat)

Păşeşete-ncet şi vino aproape, mai aproape...
Uşor şi lin, cu pasul călcând pe ape line,
Căci doarme codrul--somnul albitului moşneag--
Nu, nu vorbi, căci vorba mă tem să nu dezgroape
În inima bătrână, un vuiet lung, pribeag...

Ascultă cum stejarii se leagănă de vânt...
O, spune-mi de-nţeles-ai al greierilr cânt;
Ascunşi ca nişte demoni în umedele plete
De iarba liniştită, ei torc cu-al lor cuvânt
Visul de-argint şi aur al tinerelor fete.

Ascultă-n iadul nopţii cocoare rătăcite
Şi vezi cum şi pe ele tartarul le înghite.
Păşeşete-ncet şi vino: ah, vino mai aproape!
În liniştea pădurii te văd cum mi-ieşi-nainte
Şi vii uşor în noapte cu pasul ca pe ape.

Te-aşează lângă mine şi spune-mi, dar în şoapte;
O, spune-mi dacă morţii se pierd pe veci în moarte...

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Nicolae Martinescu din Brevi finietur... (1928)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu zis-ai (Iisus la Pilat la judecată)

Sălbatică gloată cu freamăt se-abate
Păşind spre înaltul Pretoriu.
Cu ochii aprinşi şi cu feţe crispate

Mulţimea urmează pe-un Rege legat.
El merge cu capul în jos şi se-ntreabă:
,, De ce oare-n lanţuri de fier m-au băgat?

De ce mâna-mi slabă cătuşe-adunat-a
Când ea nicio muscă vreodat n-a strivit?''
S-aud şoapte-n urmă. Cum freamătă gloata!...

El merge împins de o ură păgână
Din partea acelor ce mult i-a iubit...
O lacrimă caldă îi pică pe mână

Şi alta-i urmează:,, O, suflete oarbe!
Cu glod stropiţi cerul...
Cedeţi că cu mâini înnegrite şi slabe

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Nicolae Martinescu din revista "Marea noastră" (1926)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!