Norman MacCaig despre devenire

Laudă unui om

El a intrat în companie asemeni unui aprinzător de lămpi –
iată, minţile greoaie, una după alta,
au început să vadă, să iradieze
o lumină benefică.

El a intrat în companie asemeni
unui polizor – iată, minţile greoaie
trimiţând scântei, unele către celelalte,
devenind ascuţite, devenind folositoare.

El a intrat în companie
fiind doar el însuşi – dar acum a devenit unul
din multitudinea de morţi a companiei,
unde nu sunt individualităţi.

Cu timpul, luminile benefice devin palide,
dar nu dispar. Lamele ascuţite
devin tocite, dar încă mai taie. El nu mai este:
dar tu îi poti vedea încă urmele – prin zăpada lumii.

poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la Londra spre Edinburgh

Scoţia, mă grăbesc către tine
într-un viitor al meu care,
cu fiecare minut,
devine tot mai mic.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petrecere

Privind felul în care faţa ta
Face vid în acest loc aglomerat, aş tot sta,
Fără-a scoate-o vorbă, înfricoşat să văd cum devine
Din ce în ce mai frumoasă – şi pierdută pentru mine.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urcând pe muntele Silven

Dau din cap, aprobând propria umbră, şi-împing,
În tăcerea cu miros de răşină,
Un munte din ce în ce mai jos.
Printre picioare, sclipeşte-un lac pe fundal castaniu, stâncos,
Hârtie ondulată-n argint, înconjurat de-un brâu de rugină.
NU strigă pămânii mei;
Dar acest pisc trebuie-împins tot mai jos, într-o sforţare-aprigă.

Parohiile din vale devin insignifiante. Parohia mea este
Această stâncă,-acest smoc de iarbă,-aceste pietre-albicioase
Şi-aceşti muşchi ai mei, arşi de crampe, şi-aceste oase.
Strâng în gheare-acel orizont fulgerând pe creste.
Şi, deodată,
Umbra mea se-îndepărtează, ca un tren pe calea ferată.

poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la Londra spre Edinburgh

Sunt în aşteptarea acelui moment
când trenul traversează Frontiera
şi casa se apropie din ce în ce mai mult
cu şaptezeci de mile pe oră.

Renunţ la ultimele patru zile
şi la străinii prietenoşi care le-au locuit,
cedându-le trecutului
care devine cu fiecare minut mai mare.

E o urgenţă în fluieratul trenului şi în mine,
care spune acasă şi acasă şi acasă.
Aprind o ţigară
şi aştept zâmbind în colţ.

Scoţia, mă grăbesc către tine
într-un viitor al meu care
cu fiecare minut
devine din ce în ce mai mic.

poezie clasică de Norman MacCaig din Dincolo de voce (1988), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre tine

Când puiul de drac, panica,
începe să rânjească şi să ţopăie
în inima mea, în mintea mea, în muşchii mei,
mi se arată drumul pe care l-am pierdut
prin ceaţa munţilor.

Eu scriu despre tine.

Când durerea care mă doboară
este pe punctul de a deveni de nesuportat,
o mână rece
îmi pune o pastilă pe limbă, iar durerea
slăbeşte şi apoi dispare.

Eu scriu despre tine.

Sunt focuri care trebuiesc suportate,
flacăra cruzimii, fierbintea coacere
a dorului de nestins, chiar
blânda lumină din candela păcii

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

După

Hai, să alegem un cuvânt drăguţ, să zicem, "seară",
Şi să ne căţărăm prin el în trecut,
Sau să ne aşezăm pe turnul lui "Dacă", cercetând
Regatele roze pe care le-am pierdut.

Din fiecare colţ schiopătează o mie
De plictiseli care spun: "Salutaţi-ne"." Noi suntem viaţă".
Hai, să înconjurăm asfinţitul, să-l mulgem
Intr-o carafa şi să-l bem în întregime.

Sau, hai, să împletim în arbustul cu zgorghine roşii
Efemerul imaginei noastre cenuşii
Pentru a vibra în trilul vrăbiilor
Şi a deveni incandescenţi în clipa când se lasă roua.

Sau să tragem distanţa în casă şi să o înlănţuim
Ȋn colţul unei camere;
Ȋncantaţi de urletul ei sălbatic
Să cerşim fragmente din visul noastru.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă

Tânjind să plece,
tuturor frunzelor le e dor de plecare,
deşi tocmai au îmbrăcat, superbe.
haine de sărbătoare.

Obosite de culoare,
ele se gândesc la pământul negru,
ele se gândesc la
zăpada albă.

Pe nesimţite, cu delicateţea
unui spărgător de seifuri,
se desprind singure
de pe ramuri.

Şi din turnurile lor regale,
într-o tăcere binevoitoare,
cad pentru a deveni parte a
ţărânii proletare.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nicio alternativă

Mă gândesc la tine
în tot atâtea feluri în care vine ploaia.

(Încep, înaintând în vârstă,
să urăsc metaforele – precizia,
inadecvarea lor.)

Uneori aceste gânduri sunt
asemeni unei chiciuri, îngheţate,
apoi devin ceva nespus de gingaş;
uneori o aversă zornăitoare, o
primăvară impetuoasă limpezind mintea,
uneori o ploaie şiroind necontenit.

Încep, înaintând în vârstă,
să urăsc metaforele,
să iubesc duioşia,
să-mi fie temă de ploi.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zdreanţă şi os

Razele soarelui au gonit către noi
cu milioane de kilometri pe oră.
Iar acum când au atins podeaua duşumelei
se târăsc mai încet decât un filozof,
insinuând o baltă de lumină
cu forme schimbătoare ca acele ale unei amoebe;
se caţără pe uşă
ca şi cum le-ar fi teamă să nu cadă.

Peste câteva clipe se vor refleca pe această pagină,
asaltând-o până când va deveni de necitit. O să trag perdeaua
într-o parte. O să scurtez cu câţiva metri milioanele de kilometri
şi, croitor al universului, voi sta liniştit
peticindu-mi cele câteva zdrenţe de zile rămase.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rechinul pelerin

Să loveşti cu vâsla o stâncă şi să vezi cum, cu lentoare,
Aceasta se ridică, enormă, din mare...
Mi s-a-întâmplat asta o dată – o dată de prea multe ori, oare?

Nu, nu de prea multe ori, dar de ajuns. Cred c-am avut noroc
Să întâlnesc atunci pe-oceanul biciuit de ploaie monstrul pe care-l evoc,
De mărimea unei camere, cu creierul cât pachetul unor cărţi de joc.

Dezlocuia mai mult decât un volum de apă. M-a atras departe
În trecut cu mii de veacuri – acest concitadin primitiv şi-aparte,
Deviat spre-o ramură a arborelui genealogic neobişnuită peste poate.

După ce-i strecurat în vârtej gunoiul, depunându-se-n adâncimi saline,
Marea rămâne limpede;-într-o străfulgerare m-am văzut pe mine,
Apărând din mâzga tuturor celor care mi-au fost consangvine.

Deci, cine-i monstrul? La acest gând faţa mi-a devenit pală
Pentru câteva clipe,-n vreme dispăreau aripioară după aripioară,
Spada înotătoarei dorsale şi, ultima, coada subţire şi uşoară.

[...] Citeşte tot

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!