Otilia Cazimir despre supărare

Restul de 20.000, pe care la început se angajase familia să-l achite, iar acum nu mai vrea, o să-l achit eu. Nu te supăra, trebuie, aşa vrea el. Dar cu încetul, nu? Că şi eu sunt acum tare, tare strâmtorată. Nu te supăra că-ţi vorbesc iar de asta. Ştiu şi ce greu i-a fost lui să primească, şi ce delicată ai fost mata, ştiu tot.

Otilia Cazimir în Confesiunile Otiliei Cazimir, la nouă zile de la moartea lui G. Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge!

Ssst! Micuţa gerului,
Cu mânuţa îngheţată,
Bate-n poarta cerului
Şi întreabă supărată;

– Unde-s stelele de sus?
– Iaca, nu-s!
Vântul rău le-a scuturat
Şi le-mprăştie prin sat.

Uite una: s-a desprins
Dintr-o margine de nor
Şi coboară-ncetişor...
– Oare-a nins?

E un fulg şi-i cel dintâi
Şi aduce-n vânt, ninsoare,
Drumuri albe peste văi,
Râs curat în ochii tăi,
Sănioare,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Otilia Cazimir
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetiţa alintată

– Mamă, coase-mi paltonaşul!
– Mamă, mi s-a rupt rochiţa...
– Prinde-mi, mamă, guleraşul!
S-alinta mereu fetiţa.

Coase mama, ce să facă?
Mama n-are bucurii,
Necăjită şi săracă
Şi c-o droaie de copii.

Şi de treburi câte are,
Nici să doarmă n-are când
– De mi-ar creşte fata mare,
Să m-ajute mai curând!

Vine fata alintată
– Mamă, coase-mi ciorăpiorul!
Dar măicuţa, supărată,
A luat-o mai cu zorul:

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Otilia Cazimir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare

Moş-Crăciun, toţi îmi spun
Că eşti darnic şi eşti bun.

Eu îţi scriu de mai-nainte
Că-s un bieţel cuminte,

Şi-ţi mai scriu, aşa, să ştii,
Că eu nu-ţi cer jucării,
Cum ţi-ar cere alţi copii –
Însă nu m-aş supăra
Dacă tot mi-ai da ceva!

Dacă vrei, dă-mi o plăcuţă,
Că mi-am spart-o pe cea veche,
Adă pentru pisicuţă,
Motocel roş la ureche.

Lui bunicu – o lulea –
C-a pierdut-o, sărăcuţu'...
Poate-aduci vreun os lui Cuţu?

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Otilia Cazimir
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă aşez la locul meu şi mă uit la mine, la fetiţa asta nouă pe care-o cheama Casian Alexandra şi pe care parcă n-o cunosc.
Casian Alexandra are şorţ negru, de sub care nu i se mai văd genunchii, ciorapi lungi prinşi cu guma de pieptăraş, şi guler de pichet alb, care-o supără puţin, cum o supără şi cozile împletite prea strâns, care-i trag ochii spre tâmple ca la chinezoaice. Sta cuminte cu mâinile pe pupitru şi i-e ruşine că o cheamă Luchi, ca pe căţei...
Dar nu-i adevărat. N-o cheama Luchi. Luchi nu mai este. A rămas pe undeva pe-acasă, poate în ladiţa din cămară, printre resturile de jucării pe care nu le mai ştie ce-au fost şi care nu mai au nume.
Luchi era mică, Luchi era proastă, Luchi era caraghioasă. Luchi era fericită...

Otilia Cazimir în A murit Luchi...
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde-s ochelarii?

Bunicuţa-i supărată,
Că de-un ceas întreg tot cată:
Cată-ncolo, cată-ncoace,
Ochelarii nu-s şi pace!

I-a cătat pe sub saltele,
Şi-n papuci, şi-n ciuboţele,
Pe sub perne, pe sub oale,
Pân' n-a mai putut de şale!

A mai stat, a mai oftat,
Iar s-a pus pe căutat!
Stă şi-aprinde-o lumânare:
Unde să-i mai cate, oare?
Nu-s în raft, nu-s în cutie,
Poate-or fi-n bucătărie...

Răscoleşte pe subt scară
Şi pe poliţă-n cămară,
În cuptor, pe soba sus,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Otilia Cazimir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!