
Zmeoaica suflă ce suflă și dacă văzu că nu poate să-i prăpădească, nici să pună mâna pe dânșii, plesni fierea într-însa de necaz, căzu și crăpă ca necuratul; iară ei așteptară până să moară bine, apoi neguțătorul băgă degetul în gaura inelului, după cum îl învățase Galben-de-soare, și zidul pieri ca și cum n-ar mai fi fost și-i rămase inelul în deget. După ce se uitară la stârvul zmeoaicei și făcură haz de dânsul, îl lăsară corbilor și porniră mai departe și merseră și merseră, până ce ajunse la curtea împărătească. Ajungând, se înfățișă la împăratul; acesta priimi cu multă cinste pe Ileana Simziana. El nu mai putea de bucurie, și se îndrăgosti de dânsa de cum o văzu. Iară Ileana Simziana se căina și se întrista în sufletul ei că n-avea triște. Cum se poate, zicea ea, să ajungă pe mâinile unora și altora, pe cari nu putea să-i vază de urâți ce-i erau. Inima și ochii ei era tot la Fătul-Frumos care o scăpase din mâna zmeului.
Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!



Pe când vorbea feciorul împăratului, pernele sărea una câte una de sub țigan. Pesemne că se tot sâcâia pe scaun de neastâmpăr și de frică pentru mișelia ce făcu. Iară fiul de împărat, încă vorbind, scoase mărama și inelul ce luase fetei din deget. Atunci împăratul răsuflă de bucurie că a scăpat cu față curată pe fie-sa de o însoțire ce nu-i venea la socoteală de loc, de loc. Și înfruntând pe țigan, după cum i se și cădea, porunci de aduse doi armăsari neînvățați. Legă pe țigan de coadele cailor și împreună cu dânsul și un sac de nuci. Apoi dete drumul armăsarilor de se duseră în lume și unde cădea nuca, cădea și bucățica din țigan, până ce nu se alese nici praful de el.
Petre Ispirescu în Poveste țărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Busuioc bănuind pe Siminoc că s-o fi îndrăgostit cu femeia lui, nu voi să-l crează când acesta îi mărturisi adevărul, spuindu-i că nici prin gând nu i-a trecut una ca asta vreodată. El se făcu dârz, începând a-și teme nevasta. Și așa puindu-i gând rău, se învoi cu Siminoc ca să se lege la ochi, ei și pe caii lor, apoi să încalece, să le dea drumul, și unde i-o scoate să-i scoată. Așa făcură. Când Busuioc, auzind un geamăt, opri calul, se dezlegă la ochi, se uită, și Siminoc nicăiri. Pasămite el căzuse într-o fântână și înecându-se, n-a mai ieșit d-acolo. Busuioc se întoarse acasă, își ispiti nevasta, și ea spuse ca și Siminoc. Apoi ca să se încredințeze și mai bine de adevăr, zise și el sabiei să sară din cui și să cresteze pe cel vinovat. Sabia sări și-l crestă pe dânsul la degetul cel mare.
Petre Ispirescu în Luceafărul de ziuă și luceafărul de noapte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Muma zmeului precepu că aci la mijloc se joacă vreo drăcie. Ea spuse fiului său că voinicul ce-l scăpase de primejdie trebuie să fie fată și că o asemenea fată vitează ar fi numai bună să o ia el de soție. Fiul său zicea că o dată cu capul nu putea el crede una ca asta, fiindcă nu se putea ca o mână femeiască să răsucească paloșul așa de bine cum făcea Făt-Frumos. Atunci muma zmeului zise că are să facă cercare. Pentru aceasta puse seara la capul fiecăruia din ei câte un mănunchi de flori: la care se vor veșteji florile, acela este bărbat, și la care va rămânea verzi, este femeie. Fata împăratului, după povața calului, s-a sculat peste noapte cam despre ziuă, când somnul este mai dulce, și pâș, pâș, în vârful degetelor, intră în cămara zmeului, îi puse mănunchiul său de flori, luă pe al lui și, punându-l la capul patului său, se culcă și dormi dusă.
Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Făt-Frumos, fără să-i plesnească prin cap ce plănuiseră ei, se duse. După ce se chefuiră mâncând și bând cât le cerură inima, când fură să se scoale de la masă zăcașul de proprietar ceru să le mai dea câte un pahar să bea, la botu calului, cum se zice. În paharul ce dete lui Făt-Frumos, amestecă, fără să știe el niște buruieni adormitoare. Cum bău, îl și fură Aghiuță. Căzu într-o amorțeală soră cu moartea. Capul îi bănănăia într-o parte și într-alta, de parcă își rupsese junghetura. Îl luară, deci, binișor, îl puseră într-un pat, și acolo rămase până a doua zi. Pe când dormea el dus, îi scoaseră inelul din deget și îl ascunseră. A doua zi daca se deșteptă Făt-Frumos, îi fu rușine de ceea ce făcuse. El se căia și se căina cum de să facă el fapte de care nu mai făcuse în viața lui, să-și bea adecă și simțirile. El socotea, vezi, că a băut ca un nemernic, și d-aia se îmbătase așa.
Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Cum se deșteptă se și duse acasă fără să bage de seamă că îi lipsește inelul din deget. Acasă daca ajunse, ia palatul de unde nu e. Pierise ca și când n-ar fi mai fost, iar în locul lui găsi iarăși bordeiul părinților lui. Se mai căi el o toană de neghiobia ce făcuse, dar acuma prinde orbul, scoate-i ochii, povestea ăluia. Se hotărî dară să se întoarcă la împărăția lui, să nu se mai întâlnească cu niște asemenea oameni răi la suflet. El zise și părinților lui să meargă cu dânsul, să trăiască ca în rai. Dară ei se mulțumiră a le rămânea oasele în sătuceanul în care se născuseră, și poftiră fiului lor o viață lină și fără de supărări diavolești. Bietul Făt-Frumos, trist că-și pierduse inelul, trist că părinții săi nu voiesc a merge să trăiască cu dânsul, sta cu capul rezemat pe mână și se gândea cum să facă ca toate să-i iasă înde bine. Când, deodată, se înfățișează înainte-i vizitiul ce-i dase împărăteasa.
Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Dacă văzură arapii așa, că se încâinase și nu vrea să dea inelul, îl puseră jos, unul îl ținea și altul scoase un cuțit de la brâu, îl dete pe masat, și se făcea că vrea să-l jupoaie de viu. Văzu ăla că nu e glumă, că-i sta viața numai într-un fir de ață, și ca să scape de moarte, spuse că la el este inelul și-l scoase de-l dete arapilor. Ar fi voit oamenii lui, vizitiul și argatul, să sară să-și scape stăpânul din mâna arapilor. Dar cine se putea apropia de dânșii? Numai câte un brânci le da aceștia, și se duceau peste cap, de se sculau schilozi. Făt-Frumos privea și creștea carnea pe el de mulțumire, când vedea că freacă ridichea becisnicului de zăcaș, după cum i se cuvenea. Priimindu-și inelul Făt-Frumos, îl băgă în deget lângă cellalt, și se hotărî a se întoarce înapoi la împărăția sa. Dete părinților lui vro două, trei pungi de galbeni, fiindcă nu voiră a merge cu dânsul, se găti de drum, se urcă în butcă și porni.
Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Porniră câteșitrei spre Zâna Crăiasă, făcură popas într-o pădure de unde se vedea palaturile cele strălucite ale zânei. Se învoiră ca Făt-Frumos și cu credinciosul său să aștepte la tulpina unui copac bătrân, până s-o întoarce lupul. Și mândre palaturi mai avea zâna, măre. Însuși lupul se miră de frumusețea și de rânduiala cea bună ce era p-acolo. Cum ajunse, făcu ce făcu și se furișă în grădină. Ce să vezi d-ta? Nici un pom nu mai era verde. Le căzuse frunza, și crăcile, și rămurelele, de erau ca despuiați. Pe jos, frunzele căzute erau făcute scrum de uscăciune. Numai un stuf de trandafiri mai era înfrunzit și plin de boboci, unii în floare și alții deschiși. Ca să ajungă până la dânsul, lupul trebui să meargă în vârful degetelor ca să nu fâșie frunzetul cel uscat, și se ascunse în acel crânguleț înflorit. Stând el acolo și pândind, iată că iese Zâna Crăiasă din palaturi, însoțită de douăzeci și patru de roabe, ca să se plimbe prin grădină.
Petre Ispirescu în Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Textele de mai jos conțin referiri la degete, dar cu o relevanță mică.

Zmeii îl ascultară, orbiți de lăcomia ce aveau ei să puie mâna pe fată. Și apoi, de! de zmei, zmei; de voinici, voinici; dară se vede că erau cam nătăfleți, de ascultară la gura băiatului să intre după dânsul câte unul, unul; căci fiul cel mic al împăratului sta acolo înăuntru cu paloșul în mână, fără să știe zmeii, și cum intrau, el hârșt! le lua capul și îi trăgea cu totul în cameră. Făcu unuia, făcu la doi, până la al șaselea. Dracul de zmeu cel d-al șaptelea, pesemne că el nu era tocmai atât de nătăflete, căci parcă-i spuse dracul la ureche ce prăpăd li se gătește acolo înăuntru că nu-i veni să intre și fugi. Băiatul așa de încet și ușor lucrase, încât fata nu simți nimic. Ea dormea dusă în pat, fără să iabă vreun habar. Atunci și el se apropie de fată - și, dreptul lui Dumnezeu! nici că mai văzuse până atunci așa frumusețe - îi luă inelul ce avea în degetul cel mic și marama de pe față. Cu aceste două lucruri se întoarse el acasă la frații săi, fără să le spuie ceva, din cele ce i s-au întâmplat.
Petre Ispirescu în Poveste țărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Trecură apa Iordanului și ajunseră la acea bisericuță. Noroc că tocmai atunci sosise pustnicul și chemase pe toate călugărițele la ascultare. Numai una rămăsese de pază; și aceasta, obosită fiind de șederea îndelungată, o prinse somnul. Ca să nu se întâmple însă cine știe ce, ea se culcă pe pragul ușei, cu gând că no să poată nimeni intra fără să simță ea. Galben-de-soare povățui pe fata de împărat cum să facă să pună mâna pe vasul cu botez. Fata se duse binișor, se strecură pe lângă zid și, pâș-pâș, în vârful degetelor, până la ușă. Aci odată sări ca o pisică de ușure peste prag, de nici nu atinse pe călugărița pe care o furase somnul; și, punând mâna pe vas, ieși cum a intrat, încălecă pe cal și pe ici ți-e drumul! Călugărița simți, sări în sus și, văzând că lipsește vasul, începu a se boci de ți se rupea rărunchii de milă. Îndată se adunară călugărițele și se văicăreau de focul ce le ajunsese. Pustnicul, dacă văzu că s-a spălat pe mâini de vasul cu botez, cătă către fata de împărat cum zbura cu Galben-de-soare.
Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Ajungând la război și văzând pe ai săi încăierați cu vrăjmașii, tocmai când aceștia erau să dovedească pe socru-său și pe cumnații săi, unde mi se ridică de trei stânjeni pe dasupra oștilor și zbură drept la împăratul socru-său, îi tăie degetul cu inelul și-l luă cu sine. Apoi se lăsă asupra vrăjmașului și tăia în carne vie cu nemilostivire, întocmai ca un muncitor vrednic când trage cu coasa nemiluit. Iar când îl întețea vrăjmașul, calul se urca ca fulgerul în sus și se ținea bine de coama lui. Apoi când se lăsa în jos, tăia cum știa el în legea lui să taie. Așa, vezi, îl învățase calul. De trei ori se urcase în sus, când năvălise vrăjmașul asupra lui, și de trei ori se lăsase ca un vârtej asupra oastei vrăjmășești. La fiecare dată cădeau d-a stânga și d-a dreapta lui cu grămada și făcea uliți, uliți pe unde mergea. în mai puțin ca de când mă apucai să vă povestesc, mormane de morți se vedea pe unde trecuse el. Așa spaimă grozavă băgă el în inimile vrăjmașului, încât prinse a fugi, iar el a-i goni și a-i tăia ca pe niște vite.
Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Împărăteasa băgă de seamă întristarea lui, și ca unul ce-i era drag foarte, nu voia, vezi, să-l vadă nici o clipă de ochi măcar fără chef. Prinse a-l întreba. Iară dacă îi spuse, ea îl îndemnă să se ducă să-și aducă părinții, și să trăiască cu toții la un loc ca în sânul mă-sii. Făt-Frumos asta și voia. Și totuși nu se îndura să-și lase soția singură. Știa el, biet, ce va să zică singurătatea. Dară întețindu-l și încingându-l dorul de părinți, hotărî să se ducă. Înainte însă de a pleca, împărăteasa, soția lui, îi dete un inel, ce zicea că îl are de la moși, de la strămoși, și îi spuse că are puterea, când îl scoate din deget, se uită la dânsul și dorește, să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. Îi dete și pe vizitiul curții, om vechi, credincios și iute la slujbă, care să nu se dezlipească de stăpânul său, nici cât ai da în amnar. Așa căpuit și pregătit de drum, plecă spre satul unde trăiau părinții lui, după ce-și luă ziua bună de la împărăteasa, de la boieri și de la ostași. Drumul îi era să treacă pe la împărăția lui Sefer împărat, pe la țara zânelor și Dumnezeu mai știe pe unde.
Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Împăratul nu mai putea de bucurie că-i sosise așa voinic chipeș și drăgălaș. Îi plăceau prea mult răspunsurile ce primea la întrebările lui, se vedea cât de colo că vorbea cu înțelepciune și supunere. Văzând împăratul un tânăr așa de cu minte, prinse dragoste de el și-l luă pe lângă dânsul. Fata de împărat nu se putu împrieteni cu toți ceilalți fii de împărați, fiindcă cei mai mulți erau năzuroși, tembeli și deșucheați; iară ei prinseseră pizmă pe dânsa pentru aceasta; și, pentru că văzuse că împăratul o lua în nume de bine, îi purtau sâmbetele. Într-una din zile ea își găti bucate singură și ședea la masă, când doi din ceilalți fii de împărați veniră să o vază. Șezură deci cu toți și mâncară. Atât de mult plăcură acestor fii de împărați bucatele, încât își lingeau și degetele când mâncau. O lăudară pentru meșteșugul de a face bucatele și ziseră că de când sunt ei, nu mai mâncaseră așa bucate bune. Cum se întâlniră aceștia cu ceilalți fii de împărați, le spuseră că au fost la masă la fiul de împărat venit de curând, că au mâncat cum nici împăratul nu mănâncă și că bucatele au fost gătite de dânsul.
Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Băiatului îi zicea inima să se arate la împăratul cu cererea de a pândi și el, dară să lăsăm că-și cunoștea lungul nasului, să lăsăm că nu1 uitase pățeniile atâtor flăcăi ce pieriseră, lui îi era să nu-și piarză slujba și să rămâie cu buzele umflate. Apoi unde pui d-ta gândul ce-l muncea groaznic, că de va fi gonit de la curtea împărătească, n-are să mai vază pe fetele împăratului, căci dându-le flori în fiecare dimineață, oricât se feri de vreo patimă, totuși gigășiile și frumusețile fetelor de împărat, și mai cu seamă căutătura cea blajină a fetei celei mici, îl ademenise până într-atât, încât, se socotea el, că daca nu va mai atinge în fiecare dimineață cu degetele sale mâinile cele albe ca o coală de hârtie, cu pielea moale ca puful, ale fetelor de împărat, nu va mai putea trăi. Ziua, noaptea, îl munceau aceste gânduri și nu știa cum să facă să-și împlinească pofta inimei, fără de care, simțea el, că nu va putea să mai trăiască. Într-una din nopți, adormind el cu gândul țintă la dorința ce-l chinuia de-i rodea băierile inimei, văzu în vis iară pe zâna din vâlceaua cea cu flori unde i se arătase odinioară.
Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat și palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Logodiră deci împăratul și împărăteasa pe fiul lor cu fata din casă a împărătesei și hotărâră și nunta. Când începură a face poftirile la nuntă, logodnica fiului de împărat se ruga cu cerul, cu pământul ca la nuntă să poftească și pe împăratul cutare, pe tatăl ei adică; se feri însă d-a spune cuiva că este fata acelui împărat. Socrii primiră să-i facă voia și poftiră la nuntă și pe acel împărat. În ziua cununiilor veniră toți musafirii la nuntă. Se începură veseliile și ținură toată ziua, ca la împărați, de! Ce să zici? Seara se întinse o masă d-alea împărăteștile, cu fel de fel de mâncări, de băuturi, de plăcinte și de alte bunătăți, de să-ți lingi și degetele când le vei mânca. Mireasa poruncise bucătarilor ce bucate să gătească. Ea însă cu mâna ei găti deoparte toate acele feluri de mâncare numai pentru un musafir. Apoi dete poruncă unei slugi credincioase ca să bage bine de seamă ca, aducând la masă bucatele gătite de dânsa, să le puie dinaintea împăratului poftit după rugăciunea ei. Dară să îngrijăască să nu le puie dinaintea altcuiva, că e primejdie de moarte. Sluga cea credincioasă făcu întocmai precum i se poruncise.
Petre Ispirescu în Sarea în bucate
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele, cățărându-se din colț în colț, și, să te ții după dânșii! Văzând Ileana Simziana că iară era să-i ajungă, spuse neguțătorului; iară acesta, după ce se înțelese cu calul, scoase din urechea lui cea dreaptă o perie și o aruncă înapoi. Îndată se făcu o pădure mare și deasă, de nu putea să treacă prin ea nici pui de fiară. Muma zmeului roase din copaci, se agăță de ramure, sări din vârf în vârf, se strecură, și tot după dânșii, alergând ca un vârtej! Dacă văzură că și de astă dată îmblă să-i ajungă, fata împăratului întrebă iară pe cal ce să facă, și acesta îi zise să ia inelul de logodnă ce se află în degetul Ileanei Simzianei și să-l arunce înapoi. Cum aruncă inelul, se făcu un zid de cremene până la cer. Muma zmeului, daca văzu că nu se poate urca pe dânsul și să treacă dincolo, nici să roază din acest zid, nu mai putea de ciudă, și cum era de cătrănită și amărâtă, se urcă și ajunse cu gura la gaura ce lăsase inelul să rămână, și suflă văpaie din gura ei cea spurcată cale de trei ceasuri ca să-i ajungă și să-i pârjolească, dară ei se așezară jos la rădăcina zidului și nu le păsa nimic de focul zmeoaicei.
Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Când văzu că amândoi dorm duși, ăla ieși din crâng binișor, și pâș, pâș, ca o mâță când pândește la șoareci, se apropie încetișor de Făt-Frumos, îi trage inelele din deget și p-aici ți-e drumul. Iară daca se sculă Făt-Frumos și văzu că-i lipsesc inelele, crezu că vizitiul i le-o fi luat, ca să le puie bine, de teamă să nu le piarză dormind, și-l întrebă. Vizitiul răspunse că, Doamne ferește! nu i le-a luat el. Acum înțelese că vreun fur i le-a șters și se întristă, nevoie mare. Așa supărat, porunci de înhămă caii la butcă și porni. El nu știa ca cine să i le fi luat, și n-avea pe cine apuca de ele. Și mergând el așa și ciudindu-se și frământându-se de mâhnire, se gândea ca se să răspunză el împărătesei, când l-o întreba de inele. Nu-i venea lui, vezi, o dată cu capul, să-l crează neștine că este neharnic, mototol și adormit. Tocmai pe când părerea de rău îl ajunsese și mai și decât până aci, erau trecând printr-o pădure mare și deasă. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgând din viori, de gândeai că mănâncă foc, și din ce în ce se apropiau. Nu trecu mult și iată că lăutarii trecură pe lângă butca lui Făt-Frumos, tot cântând, și-i deteră bună-ziua. Făt-Frumos le mulțumi.
Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Ajungând și la urechile stăpânului moșiei acest zvon, se duse și el de văzu palaturile și rămase cu ochii zgâiți. Acest om era pizmătareț și zăcaș la inimă. Nu voia, vezi, nici în ruptul capului, să-l întreacă alții, nici în bogăție, nici în procopseală. Se duse, deci, acolo, să se încredințeze prin sine însuși de această minune, și daca văzu pe Făt-Frumos, ar fi poftit dumnealui să-l ginerească, fiindcă avea trei fete. Pofti pe Făt-Frumos, ca să vie și el pe la dânsul p-acasă, ca să lege prietenie. Făt-Frumos, cu inima curată și fără nici o vinovăție într-însul, se duse, de! de datorie. Acolo, daca îl văzură, stăpânul moșiei aduse vorba de căsătorie, și-i spuse că ar fi bun bucuros să-i dea pe oricare va voi el să ia din fetele lui. Făt-Frumos le spuse curat că el este însurat, și că are de gând să se întoarcă la nevastă peste puțin. Ba încă le spuse și cu ce putere făcuse palaturile alea frumoasele daca îl întrebară. Pizmătarețul de stăpân al moșiei plănui atunci cu fetele sale, cum să facă să fure inelul din degetul lui Făt-Frumos. Pentru aceasta, nu trecu multe zile, și poftiră pe Făt-Frumos la masă la dânșii ca să se chefuiască și să petreacă împreună, căci, ziceau ei, mai avea-vor zile să se mai vază au ba?
Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Făt-Frumos plecă cu credinciosul său rob. Ajungând la curtea împăratului vecin, luă cunoștință de iapă și de împrejmuirea curții. Apoi, cum veni seara, se așeză cu credinciosul lui la un colț de curte, unde i se păru a fi un loc de pârleaz. El văzuse iapa cum o plimba doi slujitori, și se minună de frumusețea ei. Ea era albă, avea căpăstrul aurit și împodobit cu pietre nestemate, de lumina ca soarele. Pe la miez de noapte, când somnul este mai dulce, Făt-Frumos zise credinciosului său de se puse piuă, iară el se urcă pe dânsul, apoi pe zid și sări în curtea împăratului. Merse pe dibuitele și în vârful degetelor, până ce ajunse la grajd; și, deschizând ușa, puse mâna pe căpăstru și trăgea iapa după dânsul. Cum ajunse iapa la ușa grajdului, unde nincheză o dată de haui văzduhul și urlă toată curtea și palaturile. Îndată săriră toți cu totul, puseră mâna pe Făt-Frumos și-l duseră la împăratul, carele și el se sculase. Acesta, cum văzu pe Făt-Frumos îl și cunoscu. Îl înfruntă pentru fapta cea mișelească ce era să săvârșească, și-i spuse că datinele țărei sale dă morții pe furi, și că împotriva acelor datine el n-are nici o putere. Făt-Frumos îi spuse drept toată șiretenia cu merele, cu pasărea și cu cele ce îi zisese să facă împăratul, vecinul său.
Petre Ispirescu în Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Se gândi, se răzgândi; se cercă să se suie - în zadar. Sta, sta s-o doboare cu totul întristarea: cum se poate să se lase ea să se înece tocmai la mal. Când, își aduse aminte de oscioarele de găină ce le purtase atâta cale și-și zise: nu se poate să mi se fi zis de florile mărului să păstrez aceste oscioare, ci că îmi va fi de mare ajutor la nevoie. Atunci scoase oscioarele din legătura ce o avea, se socoti nițel, mai cugetă și, luând două din aceste oscioare, le puse vârf în vârf și văzu că se lipi ca printr-o minune. Mai puse unul, apoi unul, și văzu că se lipiră și acelea. Făcu deci, din oscioare, doi drugi cât casa de înalți. Îi rezemă de casă la o depărtare de o palmă domnească unul de altul. După aceea puse iarăși căpătâi la căpătâi celelalte oscioare și făcu niște druguleți mici, fiecare puindu-i d-a curmezișul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scări; cum punea aceste trepte, se lipeau și ele. Și astfel unul câte unul puse până sus. Cum punea o treaptă, se urca pe ea. Apoi alta, apoi alta, până unde îi ajunse. Când, tocmai sus în vârful scării, nu-i ajungea să mai facă o treaptă. Ce să facă? Fără astă treaptă nu se putea. Pasămite ea pierduse un oscior. Să stea acolo, era peste poate. Să nu intre înăuntru îi era ciudă. Se apucă și-și tăie degetul cel mic, și cum îl puse acolo se lipi. Luă copilul în brațe se urcă din nou și intră în casă.
Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

<< < Pagina 1 >
Pentru a recomanda secțiunea cu Petre Ispirescu despre degete, adresa este:
