Petre Ispirescu despre verde

Ajunse la o poiană verde şi frumoasă pe marginea unei păduri. Acum se mai înveseli şi sufletul ei, când văzu floricelele şi iarba cea moale. Stătu şi se odihni niţel. Apoi, văzând păsărelele câte două-două pe rămurelele copăceilor, se încinse focul într-însa de dorul bărbatului său, începu a plânge cu amar şi, cu copilul în braţe şi cu legătura cu oscioarele pe umăr, porni iarăşi.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce-şi povesti toate întâmplările, şi tot ce păţi, se îmbrăţişară, sărută copilul şi rămase acolo cu toţi. El stărui de dânsa să iasă la lume, şi ea îl ascultă. Se întoarseră deci cu toţii la împăratul, tatăl voinicului, şi acolo făcu o nuntă de se duse vestea în lume. Împăratul acela îmbătrânind, toată boierimea şi tot poporul aleseră pe fiul său cel mai mic de împărat, pentru că era român verde, întreg la minte şi drept la judecată; şi trăiră şi împărăţiră în fericire, de le rămase numele de pomenire în vecii vecilor.

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata împăratului încălecă apoi pe Galben-de-soare şi se despărţi de calul ei, lăcrimând. Merseră, merseră, cale lungă, depărtată, când fata împăratului zări o cosiţă de aur. Trecură dealuri, trecură munţi şi văi, lăsară în urmă păduri dese şi verzi, câmpii cu flori de cari nu mai văzuse fata, izvoare cu ape limpezi şi reci, şi ajunseră la curtea împăratului celui mare şi tare. Ceilalţi fii de împăraţi cari slujeau acolo îi ieşiră înainte şi o întâmpinară. Ei nu se puteau dezlipi de dânsa, căci şi vorba-i şi faţa îi erau cu lipici.

Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Venea lume după lume de se uita la dânşii. Din toţi privitorii o babă bătrână, mai pricepută, dorind şi ea să-i aibă de feţi ai ei, ducându-se acasă, aduse cu dânsa o furcă mică şi un toiegel. Cu acestea se duse în marginea râului şi, arătându-le aceste unelte, îi strigă cu un grai duios. Cum văzură copiii aceste lucruri, odată se repeziră la dânsele; şi fata puse mâna pe furcă, iar băiatul pe toiag. Luându-i baba cu sine, îi îmbrăcă cu nişte zdrenţe şi îi duse acasă la dânsa. Nu trecu mult după aceasta, şi boierul făcu clacă, adunând pe toţi copiii şi fetele din sat ca să înşire mărgăritare. Se duse şi baba cu copiii ei. Acolo, la şezătoare, unde se strânseră toţi de vorbea la verzi şi uscate, spuind la glume şi la ghicitori, sta şi feciorul de boier.

citat celebru din povestea Înşir-te mărgăritari de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul împăratului până să se scoale baba, se apucă de îngropă cada în pivniţă. După ce se deşteptă baba şi auzi că nescine a venit şi vrea să se întâlnească cu dânsa, se duse numaidecât în cămara unde o aştepta fiul împăratului; vezi că acolo voia să vorbească ea cu cei ce veneau la dânsa. Aoleo! era să uit a vă spune că în curtea zmeoaicei era de jur-împrejur pari înfipţi în pământ, şi în fiecare par câte un cap de om din cei ce îi trăgea aţa la moarte şi îi împingeau păcatele să-i calce hotarele. Numai unul mai rămăsese fără de cap, şi acela striga babei: cap! cap! Nu e vorbă, fiul împăratului o cam băgase pe mânecă de frică, dară îmbărbătat de fata, slujnica babei, îşi luă inima în dinţi zicând: "vei mai căpăta şi tu cap la moşii ăi verzi, ori la paştele cailor".

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci toţi fiii de împăraţi se alegară de dânsa să le gătească într-o zi ea bucatele. Şi iată că tocmai în ziua aceea bucătarii curţii se îmbătaseră, sau nu ştiu ce făcuseră, că nici focul nu era făcut pe vatră. Şi aşa, rugată fiind cu stăruinţă, se apucă şi ea de găti nişte bucate înfricoşate. Când le aduse pe masă la împăratul, acesta nu se putea sătura mâncând. Iară dacă chemă pe bucătar şi-i dede poruncă că tot astfel de bucate să-i gătească, el spuse cine a gătit în ziua aceea. Împăratul rămase pe gânduri. Apoi veniră şi ceilalţi fii de împăraţi şi spuse împăratului că fiul împăratului de curând venit s-ar fi lăudat la un chef ce au făcut cu toţii, că ştie unde este Ileana Simziana, cosiţă de aur, câmpul înverzeşte, florile-nfloreşte, şi că are o cosiţă din cosiţa ei.

Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se făcură mari. Ei semănau atât de mult, încât nu cunoştea nimeni care este fiu de împărat şi care de rob. Boiul lor era mândru, amândoi aveau pe vino-ncoace, vorba lor, era vorbă cu lipici şi amândoi erau voinici, nevoie mare. Într-o zi se hotărâră să meargă la vânătoare. Împărăteasa se tot ciudea cum să-şi cunoască pe fiul său: fiindcă şi feţele şi îmbrăcăminţile fiind la fel, de multe ori nu putea să deosebească pe unul din altul. Se gândi să facă fiului său un semn. Îl chemă şi, prefăcându-se că îi caută în cap, îi înnodă două viţe de păr, fără să ştie el. Apoi plecară la vânătoare. Alergară zburdatici prin câmpiile înverzite şi se zbenguiau ca mieluşeii; culeseră la floricele, se udară de rouă, priviră fluturii cum săltau şi săreau din floare în floare, cum albinele culegeau ceara şi adunau mierea, şi se desfătară foarte mult.

Petre Ispirescu în Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce se duse vestea în ţară, mai mulţi voinici se vorbiră să meargă împreună la pândă şi să mântuiască ţara de un aşa balaur înfricoşat. Ei se înţeleseră între dânşii ca să facă un foc la marginea cetăţii, care era mai apropiată de locul unde trăia balaurul, şi în care cetate era şi scaunul împărăţiei, şi acolo să stea să privegheze pe rând câte unul, unul, pe când ceilalţi să se odihnească; şi ca nu cumva cela ce ar fi de pândă să doarmă şi să vie balaurul să-i mănânce d-a gata, făcură legătură ca cela care va lăsa să se stingă focul să fie omorât, drept pedeapsă daca va dormi când ar trebui să fie deştept. Cu aceşti voinici se întovărăşi şi un om verde, pui de român, ştii colea, care auzise de făgăduinţa împăratului şi venise să-şi încerce şi el norocul. Porniră, deci, cu toţii, îşi aleseră un loc aproape de groapă şi se puseră la pândă.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muma zmeului precepu că aci la mijloc se joacă vreo drăcie. Ea spuse fiului său că voinicul ce-l scăpase de primejdie trebuie să fie fată şi că o asemenea fată vitează ar fi numai bună să o ia el de soţie. Fiul său zicea că o dată cu capul nu putea el crede una ca asta, fiindcă nu se putea ca o mână femeiască să răsucească paloşul aşa de bine cum făcea Făt-Frumos. Atunci muma zmeului zise că are să facă cercare. Pentru aceasta puse seara la capul fiecăruia din ei câte un mănunchi de flori: la care se vor veşteji florile, acela este bărbat, şi la care va rămânea verzi, este femeie. Fata împăratului, după povaţa calului, s-a sculat peste noapte cam despre ziuă, când somnul este mai dulce, şi pâş, pâş, în vârful degetelor, intră în cămara zmeului, îi puse mănunchiul său de flori, luă pe al lui şi, punându-l la capul patului său, se culcă şi dormi dusă.

Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se învoiră şi rămase; ba încă baba se mândrea, că aşa fată nici în casa împăraţilor nu se găsea, frumoasă şi vrednică. Baba mergea mereu în prosteală, cum învăţase ea, dară într-o zi îi zise fata să-i cumpere din târg pânză şi mătase roşie şi verde; baba, biet, din paralele ce adunase din cerşit, îi cumpără. Fata îşi cusu toată istoria pe două sangulii; şi după ce le isprăvi, zise babei să se ducă cu dânsele la împăratul, şi când va fi pe tron alăturea cu fiul său, sangulia cusută cu verde să o pună pe genuchii împăratului; iară cea cusută cu roşu pe ai fiului său. Baba ascultă şi se duse; dară ostaşii n-o lăsa să intre. Atunci ea făcu zgomot, şi împăratul porunci să o lase a intra. Ea, cum intră, făcu cum îi zisese fata, şi ieşi ca să aştepte să vază isprava. Cum văzură sanguliile, împăratul şi fiu-său înţeleseră totul. Porunci să cheme pe logodnica împăratului...

citat celebru din povestea Cele trei rodii aurite de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiindcă vorba vorbă aduce, cotoşmanul şi boierul stătură la taifas şi se înţeleseră la cuvinte. Ei hotărâră ca să vie Mătăhuz împărat să dea ochi cu fata boierului. Întorcându-se cotoşmanul la stăpânul său, îi spuse cum a izbutit în solia lui şi puseră la cale ca în sărbătoarea viitoare să meargă împreună. Băiatul nu putea domiri cum de să meargă el aşa goloneţ. Iară cotoşmanul nu-i da răgaz să se gândească la d-alde-astea, ci îl luă cu vorba pe departe şi cu un cusur supţire îl făcea să priceapă că are să fie fericit. Trecură zilele ca ziua de ieri şi veni sărbătoarea aşteptată. Cotoşmanul luă pe stăpânul său şi plecă cu el în peţit. Merseră ce merseră şi, ajungând într-o pădure, aproape de palaturile boierului celui cu fata, se opriră. Băiatul rămase adumbrit într-un crânguleţ verde, căci era gol pistol. Iară cotoşmanul o rupse d-a fuga spre curtea boierului celui mare.

Petre Ispirescu în Cotoşman năzdrăvanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi aşa, aide, aide, merse până înseră şi se puse a se odihni. Când, ce să vezi d-ta? unde venea o ceată de fii de împăraţi şi de boieri mari, îmbrăcaţi numai în fir şi pe nişte armăsari de mâncau foc. Se părea că nu-i mai încape locul. El, biet, se dete mai la o parte. Mai văzuse el cai buni, înşelaţi şi înfrânaţi frumos; mai văzuse şi fii tineri de boieri îmbrăcaţi cu haine scumpe, auzise că unii dintr-înşii sunt limbuţi, dezmierdaţi, luători în râs şi înfumuraţi, de nu le ajunge cineva cu strămurarea la nas, dar ca şi aceştia, ba, ba, ba! Trase şi ei aci spre a mânca peste noapte. Puseră deci de le făcu un foc mare de părea că au să frigă un bou, se puseră pe lângă dânsul şi, după ce cinară, începură a vorbi verzi şi uscate; mai multe rele decât bune. Nu le scăpase nimic pe lume de care să nu se alege. Stau tolăniţi pe nişte rogojini pe dasupra cărora erau aşternute nişte velinţe lucrate cu meşteşug.

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Porniră câteşitrei spre Zâna Crăiasă, făcură popas într-o pădure de unde se vedea palaturile cele strălucite ale zânei. Se învoiră ca Făt-Frumos şi cu credinciosul său să aştepte la tulpina unui copac bătrân, până s-o întoarce lupul. Şi mândre palaturi mai avea zâna, măre. Însuşi lupul se miră de frumuseţea şi de rânduiala cea bună ce era p-acolo. Cum ajunse, făcu ce făcu şi se furişă în grădină. Ce să vezi d-ta? Nici un pom nu mai era verde. Le căzuse frunza, şi crăcile, şi rămurelele, de erau ca despuiaţi. Pe jos, frunzele căzute erau făcute scrum de uscăciune. Numai un stuf de trandafiri mai era înfrunzit şi plin de boboci, unii în floare şi alţii deschişi. Ca să ajungă până la dânsul, lupul trebui să meargă în vârful degetelor ca să nu fâşie frunzetul cel uscat, şi se ascunse în acel crânguleţ înflorit. Stând el acolo şi pândind, iată că iese Zâna Crăiasă din palaturi, însoţită de douăzeci şi patru de roabe, ca să se plimbe prin grădină.

Petre Ispirescu în Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un flăcăiandru sărman de părinţi. El argăţea pe la unii şi pe la alţii ca să-şi câştige hrana vieţii. Şi fiindcă avea darul de a fi curăţel, toţi flăcăii din sat îl pizmuiau. Ceilalţi argaţi căşunaseră pe dânsul şi-l tot luau peste picior, iară el nu lua aminte la flecăriile lor şi-şi căuta de treaba lui. Când se adunau seara şi bârfeau verzi şi uscate, el se făcea că nu înţelege vorbele aruncate în pofida lui; se arăta prostănac. pentru aceasta ei îl porocleau zicându-i căscăundul satului. Stăpânii unde slujea el erau foarte mulţumiţi de dânsul şi se băteau care de care să-l apuce. Când trecea prin sat, fetele îşi dau coate şi se uitau la dânsul pe subt sprincene. Şi ce e drept că aveau la ce se uita. El era curat la faţă şi chipeş; chica lui neagră, ca pana corbului flutura ca o coamă pe grumajii lui albi ca zăpada; mustăcioara abia mijea, de parcă era o umbră pe buza lui cea de sus; dară apoi ochii? Avea nişte ochi, neiculiţă, de băgase pe toate fetele în boale.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când era aproape de a împlini băiatul doisprezece ani, nu mai putu unchiaşul să ţie, trebui să răsufle. El găsi de cuviinţă să spuie şi alor săi ceea ce era să se întâmple fiului lor. Şi astfel, într-o seară, când stau cu toţii la foc şi povesteau şi verzi şi uscate, ca să le treacă timpul, unchiaşul se apucă de spuse tot ce auzise de la ursitoare. P-aci, p-aci era să moară baba, muma băiatului, de întristare, când auzi unele ca acele; săriră însă unchiaşul şi fiul său, o stropiră cu apă, şi d-abia, d-abia o mai înviorară. Iară băiatul se puse pe gânduri. Şi mai plănui el ce mai plănui, până ce, după câteva zile, spuse tatălui său ceea ce izvodise el să facă. Tată-său, carele asculta la gura lui ca la o carte, se duse numaidecât prin sat şi dete gură la toţi megieşii că în seara cutare şi cutare, adecă când era să împlinească fiu-său doisprezece ani, ei să se adune toţi cu totul la biserică, ca să facă rugăciune pentru fiul său, spre a-l scăpa de duhurile cele rele. Vorbi şi cu moş popa şi toţi cu totul se făgăduiră că va împlini cererea unchiaşului.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasămite, aveau zmeii cunoştinţă de vitejia lui Greuceanu. Apoi intrară câteştrele zmeoaicele în casă şi se puseră la sfat. Greuceanu numaidecât se dete iarăşi de trei ori preste cap şi se făcu o muscă şi intră în cămara zmeilor. Acolo se ascunse într-o crăpătură de grindă de la tavanul casei şi ascultă la sfatul lor. După ce luă în cap tot ce auzi, ieşi afară şi se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde şi acolo se ascunse subt un pod. Cum se vede treaba, din cele ce auzise, ştia acum că zmeii se duseseră la vânat în Codru Verde şi aveau să se întoarcă unul de cu seară, altul la miezul nopţii şi tartorul cel mare despre ziuă. Aşteptând Greuceanu acolo, iată măre, că zmeul cel mai mic se întorcea şi, ajungând calul la marginea podului, unde sforăi o dată şi sări înapoi de şapte paşi.

Petre Ispirescu în Greuceanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot umblând încoa şi încolo, nesăturându-mă de privirea florilor şi de miros, auz un glas ca de privighetoare care tot zicea: "cine m-o mânca, rămâne grea!" Stau în loc, caut să văz de unde vine glasul, şi mi se părea că iese din mijlocul unui stufuleţ de pomişori, mai frumoşi decât ceilalţi pe care îi văzusem până aci. Mă iau şi eu după glas ş-o plec într-acolo. Când, ce să vezi? stufuleţul se făcea că era înconjurat de nişte iarbă verde, subţirică şi naltă de-mi venea până mai sus de genunchi: firicelul de iarbă şi floricica; astfel încât nu te îndurai să calci peste ele. Şi când adia vântul, se culcau şi se ridicau de părea că sunt nişte valuri de apă. Eu, pâş, pâş, binişor, mă feream să nu stric a frumuseţe de iarbă şi flori, şi ajung până la stufuleţ. Acolo, în mijlocul unor pomişori, era unul ceva mai nălticel, pare că de dinadins era făcut aşa, ca să-l vază oricine o trece. Pe ramurile lui sta nişte merişoare mici şi p-o parte rumene, de părea că erau prăjite. Stau şi ascult. Ele se făcea că mie îmi vorbeau, căci nu mai încetau de a tot zice: "cine m-o mânca, rămâne grea".

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intră în pădure. Nu se uita nici la iarba cea verde şi frumoasă ce-i mângâia picioarele, nu voia să asculte nici la păsărelele ce ciripeau de te asurzea, nu căuta nici la floricelele ce se ascundeau prin desişurile crângurilor, ci mergea dibuind prin pădure. Ea băgase de seamă că aceasta trebuie să fie pădurea în care locuia bărbatul său, după semnele ce-i spusese muma Vântului. Trei zile şi trei nopţi orbăcăi prin pădure şi nu putu afla nimic. Atât de mult era ruptă de osteneală, încât căzu şi rămase acolo o zi ş-o noapte fără să se mişte, fără să bea şi să mănânce ceva. În cele mai de pe urmă, îşi puse toate puterile, se sculă, şi aşa, şovăind, cercă să umble sprijinindu-se în toiagul său, dară îi fu cu neputinţă, căci şi acesta se tocise, încât nu mai era de nici o trebuinţă. Însă de mila copilului, care nu mai găsea lapte la pieptul ei, de dorul bărbatului, pe care îl căuta cu credinţă la Dumnezeu, porni aşa cum putu. Nu mai făcu zece paşi şi zări către un desiş un fel de casă precum îi spusese muma Vântului. Porni într-acolo şi abia, abia ajunse. Acea casă n-avea nici ferestre, nici uşă. Pasămite uşa era pe dasupra. Îi dete ocol. Scară nu era. Ce să facă? Voia să intre.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împărăteasa se puse şi ea dară a cere sfaturi de la vraci şi vrăjitori, de la moaşe şi descântătoare. Luă tot felul de leacuri. Când, într-o noapte, ce văzu se spăimântă. Se făcea că umblă pe o câmpie verde şi frumoasă. Pe acolo toate firicelele de iarbă erau însoţite, şi două câte două se încovoiau una către alta şi părea că se sărută. Până şi flutureii umblau tot doi câte doi. Visa şi totuşi credea că este aievea ceea ce vede. Nu se bucură mult de priveliştea cea frumoasă, şi iată că un balaur, bala dracului, venea, măre, spre dânsa ca un vârtej. Pasămite, el gonea o porumbiţă; aceasta, tremurând ca varga, fugi în sus, fugi în jos, şi, văzând că n-are scăpare de vrăjmaşa fiară sălbatecă, se repezi şi se ascunse în sânul împărătesei. Balaurul, văzând una ca aceasta, se repezi şi el asupra împărătesei. Dar împărăteasa dete un ţipet şi se deşteptă. Îi sărise inima de frică şi-i tremurau toate cărnurile. P-aci, p-aci era să şi leşine. Spuse împăratului pocitania de vis, şi rămase şi el înmărmurit de groază. A doua zi se simţi îngreunată şi peste nouă luni de zile născu o bunătate de copilaş de drăguleţ. Bucuria ce fu la curtea împăratului nu se poate spune. Se hotărâră să boteze pruncul.

Petre Ispirescu în George cel viteaz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsă şi plasă, şi peşte, şi colibă şi într-un suflet alergă la gazda lui din oraş. Îi spuse despre norocul ce dase peste el şi începu a se găti să meargă la ostrov. Gazda se sili în toate chipurile să-l oprească de la această otărâre a sa. Fu peste putinţă. Îl trăgea aţa la rele. Până una alta, umplu gazdei două tocitori cu bani. Apoi luă cu dânsul covăţica de piatră şi două pungi pline, şi se duse la ostrov. Cum îl văzu măiastra, îl cunoscu. Înţelese ea că trebuie să fi dat el cu mâna în foc, şi-l chemă la dânsa. Acolo, cu prefăcături, cu marghiolii şi cu viclenii îl făcu de spuse cum are atâta stare. Şi fiindcă flăcăiandrul îşi pierduse capul cum ajunse lângă dânsa, se lăsă să fie mâglisit, şi măiastra îi şterse şi covăţica. Cum se făcu stăpână şi pe acest lucru, porunci slugilor sale să-l huiduiască ca p-o găgăuţă şi îl goni cu ruşine din ostrov. Când se văzu iarăşi dat afară şi înfruntat, nu se putu astâmpăra de necaz, cum de să nu se ţie el, ca să nu fie şi batjocorit, şi cu banii luaţi. Plecă iară la gazdă şi-i spuse toată şiretenia. Gazda îl povăţui să ia pe seama lui o tocitoare de bani din care îi lăsase să se apuce şi el de ceva şi să nu mai umble ca un pierde-vară după icre verzi. Eu nu voi, şi plecă în lume.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!