Duminică dimineață - VIII
Ea aude, deasupra acelor ape tăcute,
O voce care strigă: "Cripta din Palestina
Nu-i terasa unde lâncezesc spiritele.
Este mormântul Domnului, al lui Isus."
Noi trăim în epoca veche, în haosul soarelui,
Încă dependenți de zi și de nopte
Sau pe insula singurătății, orfani și anarhici,
De cealaltă parte a a apelor mari, fără putință de scăpare.
Căprioarele ne cutreieră munții, iar pitpalacii
Înalță fluierături spontane împrejuru-ne;
Mure dulci se coc în pustietăți;
Și, în solitudinea cerului,
Seara, stoluri de porumbei plonjează
În acrobații aeriene, lansându-se
În penumbră cu aripile larg deschise.
poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Duminică dimineață - II
De ce ar trebui să fie reverențioasă în fața morții?
Ce fel de divinitate este aceea care se dezvăluie
Doar în umbre mute sau în vis?
N-ar trebui să se bucure de mângâierea soarelui,
De aroma fructelor, de aripile strălucitoare ale păsărilor
Sau de balsamuri și de frumusețea pământului,
Lucruri care au cel puțin același fermec ca visele despre paradis?
Divinitatea trebuie să trăiască în interiorul ei însăși:
Vehemențele ploii, atitudinile ninsorii;
Suferința singurătății sau entuziasmul de neînvins
Când pădurile dau în floare; sentimentele
Răvășite pe drumuri ude în nopțile de toamnă;
Toate bucuriile și toate durerile, amintirea
Unei ramuri verzi vara și a unei crengi în iarnă.
Acestea sunt măsurile destinate sufletului ei.
poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Textele de mai jos conțin referiri la Soare, dar cu o relevanță mică.
Omul de zăpadă
Cineva ar trebui să aibă o minte ca aceea a iernii
Pentru a înțelege înghețul și crengile
Pinilor acoperiți de zăpadă;
Ar trebui să-i fi fost frig multă vreme
Pentru a percepe tristețea ienuperilor degerați,
A frunzișurilor pline promoracă, sclipind departe
Sub soarele lui ianuarie; doar asemenea minte
Nu sesizeaza mizeriile din șuieratul vântului,
Durerile din sunetele celor câteva frunze rămase pe ramuri,
Care de fapt nu sunt altceva decât sunetul pământului
Împînzit de același vânt,
Care bate peste aceleași locuri sterpe
Pentru a fi auzite de ascultătorul care ascultă-n zăpadă,
Și care, fiind nimic el însuși, privește
Nimicul care nu se află acolo și nimicul care se află.
poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Duminică dimineață
I
Satisfacțiile oferite de moliciunea capotului, și cafeaua băută
Mai târzior, și portocalele savurate pe scaunul însorit,
Și cacaduul verde de pe covoraș, și libertatea
Amestecate pentru a risipi
Sfânta liniște a străvechiului sacrificiu.
În reveria ei simte asediul
Întunecat al acelei vechi catastrofe,
În vreme ce acalmia se-adâncește printre luminile apelor.
Portocalele aromate și aripile verzi, strălucitoare,
Par lucruri dintr-o procesiune a morților,
Șerpuind deasupra apei întinse, fără sunet.
Ziua-i asemeni apei întinse, fără sunet,
Calmă-n așteptarea trecerii pașilor ei visători
Peste mări, spre tăcuta Palestină,
Dominionul sângelui și-al mormântului.
II
[...] Citește tot
poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Șase peisaje semnificative
I
În China
Un bătrân stă
La umbra unui pin.
El vede florile de pintenul cocoșului,
Albastre și albe,
Clătinându-se în vânt
La marginea penumbrei.
Barba lui se mișcă în vânt.
Pinul se mișcă în vânt.
Astfel curge apa
Prin buruieni.
II
Noaptea are aceeași culoare
Ca brațul unei femei:
Noaptea, femela,
Obscură,
[...] Citește tot
poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Angoasele triste ale unui vals voios
Adevărul este că vine-o vreme
Când nu mai putem plânge pentru o muzică
Devenită prea mult sunet nemișcat.
Vine-o vreme când valsul
Nu mai exprimă dorința, un mod
De a dezvălui dorința și umbrele ei goale.
Prea multe valsuri au luat sfârșit. Și-apoi
Există acel Hoon c-un munte de minte,
Care nu și-a manifestat niciodată prin vals dorința,
Care-a descoperit toate formele și ordinea-n singurătate,
Pentru care formele n-au luat niciodată chipuri omenești.
Acum, pentru el, aceste forme-au dispărut.
Nu există ordine în mare și nici în soare.
Formele și-au pierdut strălucirea.
Există această imprevizibilă droaie de oameni,
[...] Citește tot
poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Revoluționarii iau pauză pentr-o oranjadă
Capitán profundo, capitán geloso,
Nu ne mai cere să cântăm în arșița soarelui,
Cu antene-n spate, cocoșați de arme,
Cu rucsacuri mari și curele late.
Muzica n-are niciun chichirez
Și sună fals.
Bellissimo, pomposo,
Cântă cântecul șarpelui,
Grumazuri printre mii de frunze,
Limbi în jurul fructului.
Cântă-n cizmele măscăriciului
Cu șireturi și catarame strălucitoare.
Poartă tașca măștii de gaze,
Haina jumătate evazată, jumătate cu ceaprazuri;
Poartă casca fără nicio socoteală,
Împopoțonat, aplecat, strâmb, contorsionat.
Lălăie un cântec c-o voce
[...] Citește tot
poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Soldat, se poartă un război...
Soldat, se poartă un război între minte
Și cer, între gândire și zi, și noapte.
De aceea poetul stă întotdeauna-n soare,
Coase-n odaia lui petice hainelor lunii
Pe ritmuri virgiliene, sus-jos,
Sus-jos. E un război care n-are sfârșit.
Și, totuși, depinde de războiul tău. Cei doi sunt unul.
Ei sunt un plural, dreptul și stângul, o pereche,
Două paralele care se întâlnesc doar
La întâlnirea propriilor umbre sau în întâlnirea
Dintr-o carte, într-o baracă, o scrisoare de la Malay.
Dar războiul tău ia sfârșit. Iar tu te întorci,
Cu șase fleici și douăsprezece soiuri de vin sau fără,
Pentru a păși în altă cameră... Monsieur și camarade,
Soldatul este sărac fără versurile poetului,
[...] Citește tot
poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Omul cu chitara albastră ( extras I, II,III,IV,V,VI)
I
Un om aplecat peste chitara lui,
Un meseriaș ca atâția alții. Ziua era verde.
Ei au spus: "N-ai chitară ca a noastră,
Nu cânți faptele cum sunt".
Omul a răspuns, " Da, cu o chitară-albastră
Toate-s altfel când eu cânt."
I-au mai spus," Tu cântă, trebuie,
O melodie de dincolo de noi, dar, totuși,
Care-arată lucrurile cum sunt ele-n viață noastră,
Hai, cântă, te rugăm, la chitara ta albastră."
II
Nu vă pot aduce lumea cum o știți, rotundă,
[...] Citește tot
poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru a recomanda secțiunea cu Wallace Stevens despre Soare, adresa este: