călărie şi religie

Trâmbiţele dreptăţii sună şi oamenii nu le aud, că şi-au astupat urechile cu noroiul păcatelor. Şi vor veni călăreţi cu săbii de foc pe armăsari albi, iar oamenii se vor minuna şi nu vor pricepe că i-a trimis Dumnezeu să pedepsească lumea cea plină de rele.

Liviu Rebreanu în romanul Răscoala
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E foarte ciudat să te uiţi la un necunoscut ca la o carte deschisă în care ceteşti versuri tulburătoare, regăsind în ele ceva presimţit, poate ştiut, dar vag până atunci, totuşi era, nu numai în suflet, dar şi în afara lui, adus de necunoscut ca o pulbere de argint a unei zări din care vine un călăreţ rănit - dar călăreţul parcă venea din zarea ei, căci îi ştia pulberile de argint, le văzuse în ea, fără să vadă călăreţul. Inima ei bătea lângă el ca o copită credincioasă şi supusă. Parcă ea i-l adusese răsturnat.

citat celebru din romanul Lorelei de Ionel Teodoreanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe dânsul îl căutau mai întâi după Prezident - a cărui urmă o aflaseră şi în goana căruia porniseră călăreţii - şi l-au şi găsit. Maiorul Gorjan, dând uşa de părete, intră cu zbirii săi în cancelarie. Poliţaiul horcăie cu capul pe masă. Maiorul face patru paşi mari şi trage o puternică lovitură cu palma pe masă. Stan Popescu tresare cu ochii cârpiţi.

– Cine te-a pus pe tine aici? răcneşte straşnic reacţionarul.

– Boborul! răspunde foarte răguşit republicanul.

Atâta i-a trebuit Reacţiunii! Când a auzit de bobor, a turbat: l-a şi-nhăţat pe Stan şi, valvârtej cu el, drept la hanul Călugărului!

Aşa s-a sfârşit cu Republica noastră! Aşa Reacţiunea a sfâşiat cea mai eroică pagină a liberalismului român!

Ion Luca Caragiale în schiţa Boborul (1896)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La ce cugetai?

Când pe cărţi de rugăciune, genele ţi le plecai,
Spune-mi scumpa mea amică, la ce oare cugetai?
Închinându-te, o! spune-mi, oare nu cumva rosteai
Al meu nume, câteodata, aşa dulce îl găseai?

Eu ceream la cer – când vântul steagurile flutura –
Ca să binecuvinteze lupta şi izbânda mea;
Şi pe când gornistu-ntruna, marşuri de război suna,
Sufletu-mi, gelos pe tine, tot spre tine s-avânta.

Iar când tu, îngenunchiată, te rugai la Dumnezeu,
Eu, călare pe fugaru-mi negru ca un pui de zmeu,
Alergam după al slavei, zgomotos şi lung alai;

Îmi râdeam de-orice pericol! Moartea-n faţă am privit,
Jupuită, numai oase şi cu chip îngălbenit.
Nu cumva atuncea iarăşi, tot la mine cugetai?

poezie celebră de Iulia Hasdeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vinul amanţilor

Frumos e azi văzduhul! Sprinteni,
Fără căpăstru, fără pinteni,
Să ne-avântăm călări pe vin
Spre-un cer feeric şi divin!

Ca unor îngeri arşi de jarul
Lungoarei, iată, în cleştarul
Albastru-al dimineţii vraja
Mirajul ne-aruncă mreaja!

Domol alunecând împinşi
De mult isteaţa volburare,
De-un paralel delir cuprinşi,

O, sora mea, fără-ncetare
Vom alerga, scăpaţi de rele,
Spre raiul visurilor mele.

sonet de Charles Baudelaire
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La ce cugetai?

Când pe cărţi de rugăciune, genele ţi le plecai,
Spune-mi scumpa mea amică, la ce oare cugetai?
Închinându-te, o! spune-mi, oare nu cumva rosteai
Al meu nume, câteodata, aşa dulce îl găseai?

Eu ceream la cer - când vântul steagurile flutura -
Ca să binecuvinteze lupta şi izbânda mea;
Şi pe când gornistu-ntruna, marşuri de război suna,
Sufletu-mi, gelos pe tine, tot spre tine s-avânta.

Iar când tu, îngenunchiată, te rugai la Dumnezeu,
Eu, călare pe fugaru-mi negru ca un pui de zmeu,
Alergam după al slavei, zgomotos şi lung alai;

Îmi râdeam de-orice pericol! Moartea-n faţă am privit,
Jupuită, numai oase şi cu chip îngălbenit.
Nu cumva atuncea iarăşi, tot la mine cugetai?

sonet de Iulia Hasdeu (iulie 1886)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de mult iubeşte călăria, încât a transformat această pasiune într-o religie: nu merge la hipodrom ci la hipo-Dom!

calambur aforistic de Constantin Ardeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa, adevărul şi calea...

Trăim intens o epocă şocantă;
suntem savanţi, şi diavoli, şi cobai,
iar Dumnezeu pe ultima turnantă
ne vrea şi sfinţi, şi călăreţi, şi cai!

Nimic nu mai opreşte lunecarea
pe toboganul marelui desfrâu
când muntele se-amestecă cu marea
şi omenirea nu mai are frâu...

Să ne urcăm în limuzina rece
şi să-nchinăm paharul rubiniu,
că viaţa-i vis şi tot ca visul trece,
iar omul doar o dată este viu!

Clonează, Doamne, înc-o dată cerul
şi dă-ne Nemurirea şi-Adevărul!

sonet de Anton Stanciu (2011)
Adăugat de Mihai Enachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Herghelia timpului

Dă-mi Doamne un cal
cu care să ajung în rai
şi de acolo pe jos
să-i aduc o căpiţă din iadul lui
cu care să mă întoarcă
de unde am pornit
şi-a nechezat
şi şi-a băit în balele secundei
spinarea
pe care-o viaţă-am călărit
şi m-am tot fugărit!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A avea şi a fi prea bătrân

Mireasa, cu părul alb, vine-ncovoiată pe baston,
Paşii ei şovăitori au mare nevoie de-un susţinător.
Pe-aleea bisericii, zâmbind c-o gură fără dinţi,
Călare pe-un scaun cu rotile, se-apropie mirele-ncetişor.

Ce-i cu acest cuplu de bătrânei, mă întrebi?
Ei, vei afla, cercetând foarte-atent acest caz aparte:
E vorba de-o pereche conservatoare, o speţă specială,
Care-a tot amânat nunta, aranjându-şi viitorul ca la carte.

poezie de Richard Willard Armour, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Ca două fragede fierbinţi statui
Să fim întâia clasica pereche
A omenirii noi ce încă nu-i.

Să ne iubim cât ne întreabă valul
Ce e cu noi, ce suntem şi ce vrem
Noi să-i răspundem cufundaţi cu malul
Ceva-ntre rugăciune şi blestem.

Ca un barbar ce ţine o tanagră
Aşa suntem pe-acest nisip noi doi
Şi stelele ce cad în Marea Neagră
Ridică valul sângelui din noi.

Să ne iubim hipnotizaţi de lună
Cutreieraţi de-al vaselor tangaj
Şi să ne viscolească împreună
Ninsorile de sare pe obraji.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

În aşteptare

Nu ştiu ce s-a schimbat în mine,
Dar simt că s-a schimbat ceva-
Ceva la fel ca după-o boală grea,
Când simţi că-ţi este mult mai bine!...

Am fost cândva bolnav cu-adevărat?...
Sau boala mea n-a fost decât
Coşmarul unui vis urât
Din care abia acum m-am deşteptat?...

Nu ştiu ce-a fost, şi nici n-aş vrea
Să ştiu mai mult decât mi-e dat să ştiu-
Când, mai curând sau, poate, mai târziu,
Acelaşi "fapt divers" se va-ntâmpla...

N-aştept decât o zi din calendar,
Când Dumnezeu are să-mi facă semn
Că pot intra-n Ierusalim, solemn
Ca şi Christos, călare pe măgar!

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doctori

Ei lucrează cu ierburi
şi cu penicilină.
Ei lucrează cu multă delicateţe
şi cu scalpelul.
Ei extirpă cancerul,
închid o incizie
şi spun o rugăciune
pentru puţinătatea pielei.
Ei nu sunt zei,
deşi le-ar plăcea să fie;
ei sunt doar oameni
care încearcă să repare alţi oameni.
Mulţi oameni mor.
Mor ca delicatele,
încă pulsând, mure
în noiembrie.
Iar ceea ce doctorii îşi amintesc întotdeauna este:
mai întâi să nu faci rău.
Ei ar săruta locul dacă astfel s-ar vindeca.
Nu s-ar vindeca.

[...] Citeşte tot

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Candela de toamna

patru ani am călărit alături de sfinţi decapitaţi între un oraş sfânt şi o iubire interzisă,
orele mi s-au părut fără de sfârşit,
minutele ţi-au săpat morminte în sângele meu otrăvit de atâta aşteptare.
şacalii deşertului au încercat să îmi trimită sufletul în iad
dar eu mi-am acoperit durerea cu semnul întors al mantiei albe
şi am mers mai departe.

am şchiopătat doar în faţa focului sacru.
acolo genunchii s-au frânt în cea mai frumoasă rugăciune din lume.
îngerii mi-au biciuit credinţa cu cravaşe de lumină şi cuvinte însângerate,
durerea mi-a închis ochii şi mi-a deschis braţele,
în numele Tău.

apoi a venit toamna
iar Johannes Larmenius
a reaprins candela de argint.

poezie de Eduard Dorneanu (28 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perpetua iluzie a morilor de vânt

Norii îşi târâie burţile pe
vârfurile înalte, ascuţite, ale munţilor
şi toată zarea dinspre apus se înroşeşte
de jertfa lor.
Cu fulgere nervoase aruncă norii pe pământ
şi nimeresc în morile de vânt.
Acestea aiurează.
În delirul lor se-nvârt mai tare
crezând că
văd în nori călare
pe Don Quijote cu lancea îndreptată înspre ele.
Atât de disperate se învârt,
că vântul îşi prinde pletele în aripile lor.
Cu plânsul lor lugubru
sperie armatele de lilieci
ce zboară bezmetici
lovindu-se
de clopotniţa bisericii pustii
Luptă, luptă morile de vânt
cu Don Quijote din norii-nsângeraţi

[...] Citeşte tot

poezie de Nela Talabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acatist pentru călăreţ

Doamne, ne lăsăm în mila ta,
dar mai tresărim la cotitură,
vremuri infernale vor urma,
hoţii de cârlani mai dau din gură.

Cine-a zis întotdeauna "da",
spune "nu" acum şi naşte ură,
Doamne, pe pământ nu ne uita,
într-un grajd uitat de aventură!

Vremea nu e bună sau ni-i rea,
cineva lucrează în natură
contra lui şi-a ei şi-a ta şi-a mea,
cineva în univers murmură.

Doamne, să ne ai în grija ta
şi să ne aduci la forma pură,
să cădem în rai, când vom pleca
din această dărăpănătură!

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu din Româniada, 1993-1994 / Trilogia căruntă I
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locul în care nu e ascuns Sfântul Graal

am intrat călare în catedrala plină de oameni speriaţi,
preotul s-a ascuns într-o icoană murdară şi a închis ochii tuturor sfinţilor părăsiţi de credinţă.
vocea mea a răsunat ca o pedeapsă binecuvântată.
copiii femeilor părăsite mi-au sărutat cizmele prăfuite iar cerşetorii şi-au întins hainele în faţa mea
ca pe un covor peticit peste care calul meu a trecut fără grabă.
pe catafalc, femeia cu o singură inimă se zbătea între lumină şi întuneric.
am ridicat cravaşa şi am lovit în neştire pe cei îngenunchiaţi în faţa unor chipuri fără viaţă,
dogma a plâns zgâriind vitraliile cu profeţii despre altcineva.
îmbrăcat în haine de călugăr iezuit, Betrand de Blanchefort a recitat poemul durerii
apoi ne-am aşezat pe podeaua murdărită de vise
şi ne-am îmbăiat în sângele celor nenăscuţi.
pe catafalc, femeia cu o singură inimă se zbătea între lumină şi întuneric.
când focul trădării a aprins asfinţitul unei religii născute dintr-un adevăr schingiuit,
fraţii centauri au dansat în jurul minciunii până ce oboseala le-a întins cupa de otravă.
eu am rămas să păzesc celelalte cuvinte printre cerşetori, târfe,
ore obosite şi simboluri fără legendă.
pe catafalc, femeia cu o singură inimă se zbătea între lumină şi întuneric.

poezie de Eduard Dorneanu (21 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Don Siempre (în transă): Pustietatea e mai însetată decât pustiul! Bea, băiete! Dizolvă lumea ta cea strâmbă! Caută cristale noi! Bea şi fugi! Ieşi din logica lucrurilor simple! Statornicie găseşti oriunde, în pietre, în arbori uscaţi, în drojdia socială! Gâştele au descoperit taina botezului înaintea oamenilor! Învaţă aşadar să mergi pe ape! Lasă potecile! Drumurile sunt pentru hoţi şi milogi! Eşti talentat! Ai putea ajunge departe, călare pe o oaie blondă! (Face câteva semne magice.) Te cunun cu rătăcirea! Nuntă chimică! Sulf şi Mercur! Dragoste sfinţită, strânsă bine în uşa bisericii...

replică din piesa de teatru Don Siempre, scenariu de Valeriu Butulescu (2005)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe scara omenirii...

pe scara omenirii urcat-am din genune
la naştere şi-n viaţă cobor câte un pic
şi vremilor las vorba s-aud ce au a spune
iar de se-mparte moartea vreau singur s-o despic

călare pe o rază m-ascund de umbra minţii
servindu-mi din cuvinte tăcerea cea mai grea
ca noaptea ce abundă în raiul fără sfinţii
ce-au refuzat să-ntindă stăpânului o stea

mi-e infinitul treaptă şi balustradă clipa
când paşii ce în tremur fac saltul decrepit
spre colţul nebuniei şi-au adormit în pripa
seducţiei fatale... nu-s eu cel toropit

în pântecul hapsânei vom colinda ca racii
şi peste noi de-a pururi vor înfrunzi copacii

sonet de Ionuţ Popa (10 august 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu de moarte

Nu de moarte murim, ci de lăcomia ei,
Pe măsură ce vorbea, omul dispărea,
O nălucă în zări, apoi apărea în alte-ncălţări,
La alte distanţe, stanţe şi Franţe,
Acolo nu există referinţă, ţi-e teamă, măi Niţă?
De cine, de Nizza?
Uriaşă e gura cea neagră, te-nghite, Brunhilda, întreagă.
Brrr, vai şi vai, aş vrea să adorm în tramvai,
Să mă trezesc tocma-n rai,
Ochii-i deschid, cine crede? Mefisto însuşi, de veghe
şi raiul e iad toată ziua, de aia îmi place pruncia,
să râzi şi să plângi când ai chef,
călare pe Kiseleff, că-i nume de cal, totuşi harnic,
ne-a dat Reglementul Organic.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!