religie şi îndemânare

Miliarde de oameni pe planetă, dar niciun duplicat. Iată cât de mult a iubit Dumnezeu omul şi ce Creator desăvârşit este! Nu plagiază, nu multiplică, nu trişează, ci pune la baza operei Sale infinită iubire, înţelepciune, îndemânare şi măiestrie artistică! Atunci de ce să se răzvrătească opera împotriva celui care a zămislit-o atât de frumos?

citat din Elena Stan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea-i înălţătoare...

Iubirea-i înălţătoare
Cât ne-nveselim sub soare,
Cât udăm la rădăcină
Forma ei pusă-n lumină

Iubirea-i floare şi nai
În credinţele din rai,
Puse-n crucea răsucită
Într-o coastă învechită.

Ard în focul ei subţire
Clipe lungi de fericire,
Apoi cu îndemânare
Înzestrez fulgii de soare!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ana Comnena

În prologul Alexiadei,*
Ana Comnena îşi deplânge soarta de văduvă.

Sufletul ei e ameţitt. "Şi râuri
de lacrimi," spune ea "îmi umplu
ochii... Vai de valurile" din viaţa ei,
"vai de-atâta revoltă." Durerea o arde
"până la oase, până la măduvă şi până la sfâşierea sufletului."

Dar se pare că altul e adevărul, această femeie ambiţioasă
a avut o singură mare durere;
grecoaica trufaşă a avut doar o dorinţă pătimaşă
(deşi ea nu va recunoaşte asta) pe care n-a reuşit,
în ciuda tuturor dexterităţilor ei, să şi-o îndeplinească,
aceea de-a ajunge Împărăteasă; împărăţia i-a fost luată
aproape din mână de insolentul Ioan.

* Alexiada – valoroasă operă istorică scrisă de Ana Comnena, 1083 – 1153, una din personalităţile absolut de marcă ale secolului al XII lea, fiica împăratului bizantin Alexios Comnen.

[...] Citeşte tot

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire pe un colţ de rai

a face dragoste cu o femeie urâtă,
ce a pierdut îndemânarea
de a urca în copacii de pe umerii tăi
să caute răsăritul,
şi să-l soarbă cu ochii tentată de buzele tale
uneori dulci,
alteori amare
precum cafeaua servită de diabetici,
şi care să-şi piardă ultima picătură de iubire
iubindu-te pe tine,
zeu mistificat
este ca şi cum ai plânge de frumuseţe la un colţ de rai unde sfinţii îşi plimbă câinii în lesă,
şi ştiu că nicio femeie nu este urâtă
când este a ta.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru că meditez la Motanul meu Jeoffry

Pentru că meditez la Motanul meu Jeoffry.
Pentru că el e slujitorul Dumnezeului cel Viu,
pe care-L serveşte zilnic cu credinţă.
Pentru că de la prima vedere a gloriei Domnului la Răsărit
el, în felul lui, I s-a-nchinat.
Pentru că asta se face prin rotunda încununare a trupului
de şapte ori cu graţioasă rapiditate.
Pentru că el sare să prindă aroma de cătuşnică,
o binecuvântare a Domnului, un răspuns la rugăciunile lui.
Pentru că se răsuceşte-n orice ghicitoare pentru a-i afla răspunsul.
Pentru că, făcându-şi datoria şi primind binecuvântarea,
el capătă tot mai multă încredere în sine.
Pentru că aşa ceva se face în zece feluri.
În primul rând, el se uită la labele din faţă, să vadă dacă-s curate.
În al doilea, împinge cu labele-n spate, să se-asigure că locul e liber.
În al treilea, îşi extinde trupul cu labele întinse-n faţă.
În al patrulea, îşi ascute ghearele de-un lemn.
În al cincilea, îşi curăţă blăniţa.
În al şaselea, se rostogoleşte pe mochetă.
În al şaptelea, se puriceşte pentru a se asigura

[...] Citeşte tot

poezie de Christopher Smart,1722-1771, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul

Ce e poetul pe pământ?!
Asemeni unui muritor de rând,
Când dă de greu, cu sufletul va plânge,
Şi când durerea-n suflet îi ajunge,
La umbra unui vers de jar se-ascunde
Şi litera-pumnal, în plâns şi-ascunde.

El scrie des, cum inima îi bate,
Tăcerile şi le ascunde-n noapte,
În curcubeu ţi-n răsărit se cheamă
Şi-i curg sub pleoape lacrimi de aramă.
El, un poet – mângâietor durerii,
Aşteaptă iarăşi clipa învierii.

Că-i epigramă, proză, poezie,
Doar Dumnezeu de toate astea ştie...
Îndemânare, artă şi nobleţe,
De Sus, la pământeni le sunt alese.

Poetul – imn şi literă divină,

[...] Citeşte tot

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai adormit

Ai adormit la pieptul meu, ca un copil,
Şi te veghez cu grija cea mai mare
De parc-ai fi un vas de porţelan fragil
Lucrat cu grijă şi îndemânare.

Mă-ntorc spre tine şi-ţi văd chipul obosit
Îţi mângâi părul moale, ca de lână,
Nu te trezeşti, însă tresari abia simţit
Când eu îţi spun în şoaptă, "noapte bună!".

Te-ai scufundat profund în lumea ta din vis
Ba râzi, ba plângi, dar eu sunt lângă tine
Mă simt precum Adam cu Eva-n Paradis
Şi te sărut, că nu mă pot abţine.

Trag plapuma să stea mai bine peste noi,
Te mai privesc o dată, să-mi ajungă,
Rostesc o rugăciune pentru amândoi
Şi-adorm şi eu, că noaptea este lungă.

poezie de Octavian Cocoş (13 noiembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urc scara din lemn de brad

sprijinită de ocna podului
fiecare fuscel geme sub talpa piciorului
prin luminator dumnezeu travestit în raze de soare
îmi răsfaţă privirea cu dansul prafului de stele
ce se potoleşte în pătură caldă
pe cufărul nedeschis de generaţii
ca iarna fulgii de nea pe ogorul semănat

întrebarea pusă la ora şi locul potrivit
întotdeauna găseşte răspuns
ca ruga murmurată în genunchi
la picioarele lui crist – revelaţia

cu poticneli de prunc la primii paşi
ridic capacul sub care umbre nedefinite
se întretaie în ritm năucitor
să ascundă vederii grăuntele de rod
ca umbra lebedei culoarea albă
oricât de îndemânatic l-ai mânui
urciorul se sparge cu mult timp inainte

[...] Citeşte tot

poezie de Ion Răşinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirile vieţii

Printr-o-nsuşire pe care omul o are-n el însuşi, trecem deseori de la real la imaginar
în mai puţin de-o secundă, cu imaginaţia care abundă-n miliardele de exemple solidar,
noi să putem cunoaşte o unică trăire ce ne cufundă-ntr-o amintire ca-ntr-un vis în care
am trăit cândva undeva, memoria şi amintirile tale făcându-te să fii ce eşti fiindcă cum
ar putea un om să se golească de sine şi de aduceri aminte, omul nefiind un computer
din care poţi să te ştergi, altul inventându-te într-o memorie care nu e proastă, ea, fiind
numai a noastră, fără repetiţie... cunoscându-te pe tine şi calea ta din fecundarea vie a
ovulului în uter îmbrăcând forma fiinţei ca să devii om, instinctual amintindu-şi de asta
încă din pântec, tu dotat c-o materie cenuşie cu o capacitate infinită, pentr-un tot, acolo
stocat dintr-un tot în care tu vi amintirea fără să dispară trăind ci aşa lăsaţi să pierdem
noi priceperea de-a o accesa... să uiţi, ajutându-te să înveţi şi să poţi memora noutatea
din evenimente întâmplate recent, considerate mai importante decât cele ce de mult au
fost întâmplate, amintiri uitate putând fii re-nviate, ele semănând cu mersul pe bicicletă,
îndemânarea mâinii, a piciorului şi a minţii moştenind-o-n sânge pentru-aţi păstra-n eul
tău echilibrul, un sine, mereu amintindu-şi de ceva care-a fost, este, şi-a rămas închegat
ca esenţial pentru tine... ca într-un revers al medaliei omul putând uita şi ceea ce a uitat,
isteţ, arătându-se acel ce-şi aminteşte ceva instant, învăţarea lui fiind mai puţină şi mai
uşoară într-un efort depus mult mai mic, el repede învăţând, ca şi când ar părea că ştie
deja, reânvierea amintirii întâmplându-se-n funcţie de locul unde te afli şi de oamenii de
acolo într-un tot ce-ţi este în jur... procesul, întărind stiinţa, într-o acumulare rapidă, sub

[...] Citeşte tot

poezie de Lidia Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!