Camelia Opriţa despre vorbire

Două distanţe de o frunză

Când nu vrei să vorbeşti cu nimeni
Când ţi se urcă sufletul pe aripi moi
Până la ceruri
Ori găseşti în oameni Luna în eclipsă
Scrie-mi pe un petic de stea.

Spune-mi cum s-a răcit pământul din urma lor
Cum se-nfierbântă frunzele moarte
În vântul răsucit al toamnei
De parcă ar fi aripi de stele.

Când nu ai nimic de spus şi vrei să taci
Roteşte-ţi inima către mine
Să zac la umbra ei.
Tu să calci dumnezeieşte
Pentru un sărut
Urcându-ţi buzele pe ochii mei.

Scrie-mi când
Două distanţe de o frunză

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două distanţe de o frunză

Când nu vrei să vorbeşti cu nimeni

Când ţi se urcă sufletul pe aripi moi

Până la ceruri

Ori găseşti în oameni Luna în eclipsă

Scrie-mi pe un petic de stea.

Spune-mi cum s-a răcit pământul din urma lor

Cum se-nfierbântă frunzele moarte

În vântul răsucit al toamnei

De parcă ar fi aripi de stele.

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

O floare, un câine

Mă culcasem odată lângă o stea;
o floare, un câine era lumea mea.
Iar dacă mai încape vreun cuvânt,
câinele şi floarea erau umbre -n vânt.

Floarea se varsă de la sine,
rupându-se în două
cu fruntea sa lovită de fulgerul de rouă.
Pământ se face şi aşchie de sânge;
atât a fost iubită,
dar n-are cine-o plânge.

Câinele zace cu ochii pironiţi în poartă,
să-şi vadă stăpânul...
de-ar mai veni o dată.

Se clatină dar frunza, se clatină un fir,
azi-noapte se visase stejar în cimitir.
Nu poate să vorbească,
scânceşte într-un plâns subţire,

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa din Poeţii noştri (11 mai 2019)
Adăugat de IoanAIoan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am mai spus asta înainte, dar vreau să rămână scris;Sărac într-o ţară bogată? Sau bogat într-o ţară săracă?
Nu ştiu dacă purtaţi mănuşi când vorbiţi sau scrieţi, dar eu, care nu scriu şi nu produc ştiri de ultimă oră pentru case înalte, le voi spune oamenilor cum stau lucrurile în dimensiunea lor reală.
Noi, românii, am privit în jos destul, acum trebuie să redăm mândria şi onoarea acestei ţări pe care o avem în păstrare.

Trebuie să fim descendenţii vrednici ai poporului român pentru că aici stă toată puterea şi îndrăzneala noastră. Simţul dreptăţii şi conştiinciozităţii, sentimentul de înalt respect şi dragoste pentru Dumnezeu servesc drept călăuză neamului nostru.
Oricine săvârşeşte fapte ticăloase şi dă cinstea pe ruşine nu este demn de poporul român.
Corupţia şi necinstea nu trebuie să domnească pe pământul sfânt al României noastre şi trebuie înlăturate fără nicio consideraţie.

Camelia Opriţa în Să ai libertatea în mâinile tale (3 martie 2011)
Adăugat de Filip Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bună dimineaţa, Camelia

Pentru ce mi-ai zis pe nume, că se întâmplă să vorbesc mai repede pe limba ta?
Sau pentru că eşti foarte mirositoare de parcă cineva a vărsat peste tine paradisul?
Cred că dacă mi-aş lăsa păpuşa din mână s-ar adăposti
sub tine ca să n-o fure vântul.

Să nu te sperie copacii că tremură,
ei vestec vântul şi nu e interesat de păpuşi.
E aducător de nori şi ploaie.
Avem nevoie de prospeţime, deci spălare...

Mai rămân o vreme.
E tot ce îmi doresc la câte bogăţii mi-ai dezvăluit;
pun şi păpuşa lângă tine că s-o fi săturat de când merge pe deasupra pământului
Uite...
Dar câtă prospeţime se amestecă cu ierburile şi copacii!

Bună dimineaţa, Camelia!
Ţi-am spus pe nume pentru că devii mai înţeleaptă pe clipă ce trece.
Preţul prospeţimii mele este înţelepciunea omului de a mă avea împrejurul lui.
Aha! Stai să mă scarpin un pic în frunte ca să pricep cât de preţios e acest lucru.

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa din WordPress.com (5 mai 2019)
Adăugat de IoanAIonut
Comentează! | Votează! | Copiază!

Băsmăluţa cu zorele

-I-am cusut măicuţei mele
Băsmăluţă cu zorele.
Narcise cu guleraş
Ce au chip de îngeraş.

Buchete de ghiocei,
Brânduşe şi brebenei.
Ochi de frezii parfumate
Ce zâmbesc înviorate.

Flori mărunte, colorate,
Le-am cusut în fir pe toate.
Şi un flutur am cusut
Cu aripi deschise mult.

Mărgărit în doi cercei
Cu chenar din stânjenei.
Botine din toporaşi
Pentru micul fluturaş.

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa din din cartea cu acelaşi nume – Băsmăluţa cu zorele - (2011)
Adăugat de Mircea MONU
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am îndrăznit să fiu copil o clipă

Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie.
Clipa se făcuse sferică după trebuinţa viselor mele.
Ce pot fi visele dacă nu o stare fără senzaţie dureroasă?
Urcă şi coboră din soare, îmbrăcând câte o aureolă fiecare pentru cât de mult mă apasă suferinţa acestei lumi.
Lumea aleargă spre idealuri false pentru a deveni strălucitoare mai mult decât îi este dat să fie. Oamenii trăiesc într-o permanentă tensiune, remarcând insuficienţa ca pe un sentiment al sfârşirii lor, o agonie ultradimensională şi epuizantă care nu aduce nimic bun acestei lumi.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut lumea aşa cum e.
Am găsit în clipă strălucirea desăvărşită – copilăria ca un privilegiu al vieţii, copilăria ca o mare purificare a sufletului între viaţa cosmică de dinainte şi un nou început organic al său.
Cât de nefericit poate fi un suflet fără copilărie, cât de nefericit ar fi un fluture fără floare, cât de nefericită ar fi o floare fără ploaie, cât de nefericit poate fi omul fără raţiune.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut cum se irosesc oamenii. Nu mă plâng de nimic. Aştept o ninsoare abundentă să înflorească pământul ca într-o primăvară polară. Albul acoperă întunericul din oameni şi am mai multă vreme să vorbesc cu mine despre mine.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă ca să nu pierd încrederea în oameni. Am văzut prăbşirea lor între frământări şi obsesii
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut o lume fără fundament, înstrăinată de Dumnezeu.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă când am aflat semnificaţia timpului şi mi s-a făcut frică de necunoscut.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut avarul din care nu mai rămăsese nimic decât banul.
Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie...
Cât de nefericit poate fi copacul fără frunze, izolat de iarnă într-o halucinaţie albă.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi n-am mai simţit pământul sub picioare: eram melancolie, speranţă, zbor, nevinovăţie, transparenţă, luciditate...
Ce fericit este copilul, trăindu-şi fantezia într-o inocenţă totală, ce fericit poate fi îngerul în conştiinţa lui: aşa simte şi el zborul dincolo de orice imaginaţie odată cu copilul – când în cer, când pe pământ într-o armonie perfectă.
N-aş fi ştiut toate astea dacă n-aş fi îndrăznit să fiu copil o clipă, o aripă de vânt –moneda convertibilă a oricărui vis.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (27 noiembrie 2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!