coroană şi moarte

În aur strălucind, pe fruntea ta, coroana...

Vin astăzi în genunchi, la tine, sfântă tară,
Dă-mi din puterea ta, de veacuri adunată,
Să pot răbda ruşinea ce-ţi stă acum povară.
Eşti dată la străini, bucată cu bucată,

De pe pământul tău pe care m-am născut,
Ca un vânat gonit... ce-l fugăresc dulăii,
Sunt alungaţi părinţii, când încă n-am crescut.
Din trupu-ţi ciopârţit se-nfruptă azi călăii.

În verdele naturii, păstrată de martiri,
În aur strălucind, pe fruntea ta, coroană,
Cu mintea lor bolnavă, lipsită de sclipiri,
Ne sapă gropi comune la Roşia Montană.

Pluteşte prin văzduh otrava argintie,
Iar moartea stă să cadă pe timpuri care vin.
Din tot ce este azi, nimic n-o să mai fie...
Pustiu, şi morţi, şi lacrimi, şi noi... cu-acelaşi chin.

[...] Citeşte tot

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am suferit tăcerea

Am revenit pe planetă născut dintr-o moarte
A unui despotic rege bătrân,
Cu mâini desperecheate de-atâtea despărţiri
Cu o coroană ruptă şi-nfiptă între tâmple
Cu picuri grei de sânge scurgându-mi pe obraz.

Nu vreau s-adulmec noaptea trăirilor trecute
Nici vreau să duc abisul gândirilor ce-au fost
Pe culmea voastră sfântă de-atâta inocenţă,
Vreau doar să stau la umbra cuvintelor nescrise.

Am suferit tăcerea luminii-n miez de noapte
Am călărit pe caii ce mi i-aţi dat odată
Pe caii care însă nu i-aţi hrănit de-atunci
Iar eu n-aveam nici apă şi nici n-aveam ovăz.

poezie de Christian W. Schenk din Răstignirea ultimului cuvânt (mai 1994)
Adăugat de Constantin Dorin Stancu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te ador

în jurul tău
de aş putea să zbor
să-ţi fac coroană dintr-un nor
ploaie de stele
ţi-aş trimite-n zori
din infinitul cer
ţi-aş face un izvor
cu apă cristalină
ca-n veci să nu mai mori
şi păsări
ţi-aş trimite-n cor
să-ţi cânte
romanţa mea de dor
visând la tine
şi al tău amor
eu nu ştiam
că te ador

poezie de Monica Trif
Adăugat de Monica Trif
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monologul unui mort

îmi place, nu-mi place, aici am rămas;
îţi place,-ţi displace, eu vreau să-ţi mai spun:
cu ochiul de-a pururi pe-un altfel de ceas
întocmai vei trece-n sfârşitul nebun
ating neştiutul şi-n ace de brad
(din groapă în groapă am tras umbra grea)
mi-oi pune aleanul şi-oi cere să cad -
curajul de-atuncea săpa către-o stea
din fire de iarbă spre alte lumini
ce-aruncă din braţe un fir de nisip;
găsind în albastru coroana de spini
renasc o legendă şi-o-nalţ fără chip:
purta-voi drept cruce o limbă de ceas
pe fruntea cea albă-ntr-un veşnic popas.

sonet de Ionuţ Popa (2 octombrie 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate finală

Astă noapte pe la trei
A murit un om sărac
Şi l-au plâns un pui de drac
Şi vreo două trei femei

Că avea săracu-n viaţă
Obiceiul să iubească
Şi să tot păcătuiască
Şi pe dos dar şi pe faţă

Dacă voi muri şi eu
Când cocoşii vor doini
Tu să vii, cum ai veni,
Să boceşti la capul meu

Şi să-L chemi pe Dumnezeu
Să mă plângă la picioare
Şi apoi la fiecare
Parte a trupului meu

[...] Citeşte tot

poezie de Marius Robu din Drumul robilor (1996)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea – nu ca un hău

Moartea – nu ca un hău, ci ca un pisc foarte înalt,
O culme la care-am ajuns pe drumul meu.
Sus, pe cerul negru care-mi acoperă al morţii pat,
Străluceşte Soarele Alb al lui Dumnezeu.

Întorcându-mă, văd în razele lui albe
Rusia, Rusia mea dragă, cu coroana ei de flori, polară;
O văd cu ochii, cu ochii lumii celeilalte,
Sculptată-n stele de înţelepţii eleni de-odinioară.

Te văd limpede, fără supărare sau rancoare:
Păcatele tale. Şi gloria ta. Şi lupta ta zilnică sub soare.

N-o să te mai văd de-acum astfel: crucificată;
Şi n-o să mai invoc pentru tine Renaşterea vreodată...

** Aceasta este ultima poezie scrisă de Soljeniţân – decembrie, 2, 1953 – în Taraz, Kazahstan. Medicii tocmai îl anunţaseră că mai are doar câteva săptămâni de trăit. Din fericire, în urma tratamentului medical primit Taşkent- Uzbekistan s-a vindecat.

poezie clasică de Aleksandr Soljeniţîn, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumneata zici "un om cu tact". Fie. Nu vei răcni niciodată, nu vei sparge niciodată nimic, nu vei îmbrânci pe nimeni. Politeţea este metafizica dumitale. Te supraveghezi ca pe un edificiu public. Poliţia este vocaţia dumitale. Ai etaje şi apartamente interioare pentru fiecare sentiment sau gând, ai scări şi ascensoare care te duc precis de la o gândire la alta. Eşti portarul acestei clădiri: controlezi cine intră şi cine pleacă, închizi uşile, stingi lumina, faci ordine. Îţi creşti cu atenţie plantele de apartament, le tai ramurile care îndrăznesc să crească neregulat, propteşti tulpinile care se îndoaie, retezi coroanele ce se ridică prea înalt. Nu suporţi pădurile, te simţi bine numai în parcuri. Iar dumneata eşti propriul dumitale parc. Aş vrea să ştiu dacă n-ai întrezărit niciodată umbra morţii dincolo de micile certitudini pe care le cultivi...

Mihail Sebastian în De două mii de ani
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acest ultim trandafir înflorit

Acest ultim trandafir înflorit al verii
E-o candelă-n amurg lângă icoană,
Toţi foştii lui companioni
Zac seceraţi deja de toamnă;

El n-are rude prin apropiere
Cărora-n aerul sticlos şi-nfrigurat
Să le-arate pojarul petalelor de foc
Sau să schimbe-un oftat c-un alt oftat!

O, nu, nu te voi părăsi singurel aici,
Atârnat de-un lujer şi uitat de fluturi –
De vreme ce toţi cei frumoşi au aţipit,
Mergi şi dormi şi tu cu ei alături.

De-aceea-ţi scutur încetişor corola
Pe lutul în care zac morţi acum
Bunii tăi prieteni de-astă vară,
Văduviţi de culoare şi parfum.

[...] Citeşte tot

poezie de Thomas Moore, 1779- 1852, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regina Ostrogoţilor

Jalnic vâjâie prin noapte glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.

În castelul de pe stâncă, la fereastra solitară,
Stă pe gânduri o femeie şi priveşte-n noapte-afară.

Al ei suflet e furtună, noapte e gândirea ei -
Astăzi ea e pusă-n rândul celor mai de jos femei!

E regina ostrogotă! Dar în turn aici e roabă;
Lacramile-n ochii palizi îi sunt singura podoabă.

În tăcerea din odaie-i intră cruntul Teodat,
Ea se-ntoarce tristă, blândă: - "Tu-mi esti rege şi bărbat.

M-ai privit întotdeauna ca pe-o piedică din cale,
Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gândurilor tale?

M-ai închis aici în lanţuri; am răbdat în chip păgân,
Şi mi-am zis: El are dreptul! Mi-e bărbat şi mi-e stăpân.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întreg

Tu eşti copacul meu, eu ale tale ramuri,
Mi le fereşti de vânt, de viscoliri şi ploi,
În valsul primăverii pun verdele ca flamuri
Iar tu îmi mângâi floarea ce înfloreşte-n noi.

Îţi dăruiesc iubire chiar dacă tu nu crezi
Şi-ţi pare că la altul am inima şi gândul,
În nopţi cu lună plină şi visele-ţi veghez,
Adorm abia la ziuă, aştept să-mi vină rândul.

Suntem o lume-ntreagă făcută doar din noi
Şi nimeni niciodată nu ne va rupe-n două,
A noastră-i nemurirea căci vieţii-am pus altoi
Din dragoste curată în dimineţi cu rouă.

Să te zăresc vreodată?-N-am cum... suntem întreg;
De-ar fi să mor cândva- nu pot să te dezleg,
Rămânem o coroană de frunze şi de flori
Sub mângâieri de lună, noi, veşnic visători!

poezie de Angelina Nădejde (11 martie 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Argheziana

Nu-ţi voi lăsa, nepoate, alte bunuri,
Decât tutun şi patru ori cinci tunuri,
Uitate din rezbelul celălalt,
Dar eu voi un altul, tu un alt.
Se răzvrăteşte seara, marea,
Când plânge-n ţărmuri toată ţara,
Mă-mpac eu cu străbunii mei,
Dar nu am pax cu unii, azi mişei.
Cu fiecare carte nu am parte,
m-apropii blând de moarte, de ne-moarte,
nu sunt morbid, fudul, credul,,
încerc să fiu, s-ar zice, very cool,
ce să schimbăm? Vezi bine, drag vecine,
în Rai un mărăcine cum se ţine.
Se-ntinde, se ridică fără frică,
Nerefuzat, înţeapă doar şi strică.
Sudoarea muncii sutelor de ani
Se duce pe pustiu printre plăvani.
Din cântec şi picturi kitchioase,
Noi arte, sume grandioase,

[...] Citeşte tot

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei trei Magi de la Răsărit

– Eu aduc tămâie. Numele meu e Gaspar.
Am devenit înţelept urmând Steaua Divină.
Declar: iubirea-i imensă, viaţa – un frumos dar.
Dumnezeu există. Din beznă-a făcut lumină.

– Eu sunt Melchior. Aduc mir parfumat.
Dumnezeu există. E lumina care-învie-n zori.
Din noroi răsar cele mai mai frumoase flori.
Întotdeauna-n plăceri tristeţea-şi face pat.

– Eu sunt Baltazar. Aduc giuvaiere-n dar.
Vă asigur că Dumnezeu există.
Ştiu asta de la raza sfântă şi plină de har
Strălucind pe crucea Morţii, într-o zi tristă.

–Baltazar, Melchior, Gaspar, ssst, linişte deplină:
Iubirea triumfă în veselia dimineţii.
Isus renaşte şi din haos face lumină.
El poartă pe frunte coroana Vieţii.

poezie clasică de Ruben Dario, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La mulţi ani!

De ziua ta ţi-aş dărui o viaţă,
De-ar fi posibil însăşi viaţa mea,
Suflet de vis cu zâmbetul pe faţă,
Zeiţă-Lună şi Zeiţă-Stea!

Şi-aş vrea să fiu din viaţa ta măcar
Un soare ce durează o secundă,
Privirea ta şi zâmbetul tău rar
Să mă topească şi să mă pătrundă...

Să pot măcar s-apuc să strig şi eu
Că ştiu ce-nseamnă toată fericirea,
Căci m-a pătruns o clipă Dumnezeu,
Cu zâmbetu-i de foc şi cu privirea.

Mă simt etern căci m-am atins de tine,
Zâmbind şi moartea o voi îndura,
Chiar dacă pentru totdeauna ţine,
Cât amintirea-ţi nu poate dura.

[...] Citeşte tot

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vasul fantomă

(lui Constantin Tonegaru)

În port a ancorat un vas fantomă
Cu trei catarguri frânte
Şi cu prora
Zdrobită
Şi desfigurată, ca un craniu
De sinucis intrat în comă...

Îl recunosc!...
Pe puntea lui, odată,
Am navigat cu Cristofor Columb
Spre insula cu mine de platină
De aur,
De aramă
Şi de plumb...
Şi ancorele pline de rugină
Le-am aruncat în rada unui port
Cu apele opace ca opacul
Decolorat al ochiului de mort...

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ion Minulescu din România nouă, nr. 1, 1 februarie - 1920
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminesciene

Aş vrea să adun în sufletul meu
Fiecare frunză veştedă, ce o lasă, foşnind, creanga teiului, ca o coroană
Pe piatra rece, sub umbra teiului tău sfânt,
Aş vrea să ard ca tămâia prinosului
Sub găvanele dureroase de bronz ale ochilor tăi.
Un grup de maici, în negru cu iz uşor de negură,
Au spus vorbe banale şi s-au rugat o clipă pentru tine.
Dincolo de zidurile cimitirului, se zvârcoleşte o horă veselă,
Dincoace, la un mormânt, un popă cântă un prohod şi-i atât de trist...
Seninul înalt picură printre crengi
Cu umbră şi lumină
Gâzele, înviorate de ultimele zile ale toamnei
Înalţă pe florile roşii de deasupra ta -
Se îmbată ultima dată cu soare şi parfum - înainte
De a pieri ucise de gerurile albe
Şi nu ştiu că tu dormi sub florile roşii,
Şi nu ştiu că-i toamnă şi că vor muri.
Nisipul străluceşte sub frunzele căzute -
Câţi ani sunt de atunci, de când tot cad pe nisipul tău?
O clipă sau o veşnicie - tot una.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Nicolae Labiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Testament

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi,
Al robilor cu săricile pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, intâia oară
Sapă-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Tudor Arghezi din Cuvinte potrivite
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împărat şi proletar

Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde pătrunde ziua pintre fereşti murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.

Ah! - zise unul - spuneţi că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?
Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,
Murdară este raze-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin.

Spuneţi-mi ce-i dreptatea? - Ce-i tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.

Unii plini de plăcere petrec a lar viaţă,
Trec zilele voioase şi orele surâd.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Mihai Eminescu (1874)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strigoii

I
... că trece aceasta ca fumul de pre pământ.
Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăiat,
cu pânză se înfăşură, cu pământ se acopere.

Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,
Între făclii de ceară, arzând în sfeşnici mari,
E-ntinsă-n haine albe, cu faţa spre altar,
Logodnica lui Arald, stăpân peste avari;
Încet, adânc răsună cântările de clerici.

Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă
Şi păru-i de-aur curge din raclă la pământ,
CĂzuţi în cap sunt ochii. C-un zâmbet trist şi sfânt
Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt,
Iar faţa ei frumoasă ca varul este albă.

Şi lângă ea-n genunche e Arald, mândrul rege,
Scânteie desperarea în ochii-i crunţi de sânge,
Şi încâlcit e părul lui negru... gura-şi strânge;

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crucea culegătoare

M-a înţepat o cruce culegătoare de morminte!
Una grasă în marmură şi cu o coroană
la gât.
Zumzăia şi am plesnit-o peste tăcere
cu plăcere!
Se zvârcolea!
Îi crăpau unghiurile mirositoare
două mâini
două picioare
şi un cap de beizadea...
Am plecat la circa-sanitară
cu ea în braţe
fiindcă odată ce m-a înţepat
o să moară!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Ci gândise faraonul c-ar putea să ia cu sine
Tot regatul în mormântu-i, să-l salveze de ruine,
Dacă încrustate-n table de ceramică, cu semne,
Ar păstra în amorţire avuţiile-i eterne:
Frunze de palmier şi trestii, tronuri, pene înfoiate,
Aşternute-n pat de piatră, şerpi, coroane etajate,
Curtezane şi regine, zei cu capete de vite,
Mii de forme-ntreţesute, mii de vieţi încremenite
Într-o tablă fermecată pe care-o ţinu la piept
Până-n ziua cea din urmă, taciturn şi înţelept.

Şi când i-a fost dat să moară, preoţii i-au aşezat
Subţiatele lui braţe peste tristul său regat,
Ca pe-o umbră protectoare, ca pe-o cruce împietrită
Într-o sfântă-mbrăţişare, veşnică, nedezlipită,
Care visul să-i ferească de-ale vremii vitregii,
Chiar şi-atunci, în ziua care nu s-ar mai numi că-i zi.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!